Afaceri la Soci

            Au trebuit să treacă peste treizeci de ani ca să aflu că la Soci iarna e zăpadă. Ba mai mult, că la doi paşi de acel litoral cu climă subtropicală, va avea loc Olimpiada de iarnă.

            Am ajuns la Soci cu totul întâmplător, în vremuri când nu îmi era permis să călătoresc decât în Est. De câte ori ceream aprobarea pentru a călători în străinătate, ofiţerul de la paşapoarte îmi arăta pe o hartă mare estul sovietic cu nesfârşitele lui întinderi pline de frumuseţi. Aşa am fost de patru ori în Uniunea Sovietică.

            Abia terminasem facultatea şi locuiam în Braşov. Iarna schiam în Poiană, o oază albă şi alunecoasă ieşită din peisajul deşertic în care ne afundam tot mai adânc. Verile mergeam pe litoralul nostru cu climă temperată, unde încercam să ne protejăm copiii de rahitism stând ore întregi la soare, acumulând cât mai multe raze ultraviolete care astăzi, spun dermatologii, ne predispun la leziuni grave de piele.

            Într-o zi din primăvară lui 1980, m-a vizitat un coleg care mi-a propus să mergem împreună la „ruşi“ într-o excursie de vis, undeva în sud spre Georgia sovietică. „Ai auzit de Soci? E o staţiune cu climă mediteraneană, subtropicală, undeva în sudul Mării Negre.“ Nu, nu auzisem de Soci, dar cuvântul mediteraneană sau subtropical, mi-a sunat în urechi ca o şoaptă magică, foarte ademenitoare. Am ridicat neputincios din umeri, pentru că pe atunci n-aveam bani de nimic. Ca proaspăt absolvent de medicină, financiar trăiam de pe o zi pe alta. „Împrumută, mi-a spus prietenul meu. Vei înapoia banii la întoarcere. Nu numai că ne vom recupera costul excursiei, dar vom ieşi şi în câştig. Plus că vom vedea lumea rusă, Moscova, Caucazul.“            Prietenul meu mi-a explicat apoi cu un entuziasm molipsitor cam ce ar trebui să facem. Toată povestea suna mai provocator decât planul unei expediţii argonautice într-o zonă exotică a lumii, unde aurul încă sclipea nedescoperit în albia unor râuri îndepărtate.

            Am înţeles repede că mi se făcea o favoare, era un grup turistic bine selecţionat, şi că refuzând o asemenea propunere nu numai că aş da semne de iraţionalitate, dar pur şi simplu de prostie. Turismul românesc din acele vremuri avea o latură de aventură suprareală, de proporţii atât comice, cât şi cosmice, pentru că lumea noastră era atât de ferecată, încât ne era greu să credem că dincolo de graniţele ţării noastre mai există ceva. Singurele dovezi ale unor alte civilizaţii terestre erau aduse de polonezii care împânzeau marile oraşe ale patriei şi care vindeau direct din maşini ţigări Marlboro, blue-jeanşi şi parfumuri contrafăcute, sutiene, costume de baie, după care goleau magazinele de salamuri, caşcaval, coniac şi cafea Mocca instant. Oricum, până la urmă polonezii nu au putut fi învinuiţi de dispariţia ulterioară a acestor produse de pe piaţa românească.

            Cea mai provocatoare dovadă a vestului paradisiac erau însă nemţii plecaţi din Transilvania care se întorceau nostalgici în vizite scurte, zăpăcindu-ne cu hainele, parfumurile și maşinile lor extraterestre. Plus alţi occidentali care vara veneau pe litoralul românesc pentru nişte preţuri de dumping, pe care le putea oferi doar o societate socialistă multilateral dezvoltată, complet dezinteresată de ideea abjectă de profit, care duce la exploatarea omului de către om. Îmi amintesc cum italieni filfizoni şi gargaragii agăţau la Mamaia nevinovatele noastre fete, săltându-le direct de pe stradă în Fiaturile lor strălucitoare.

            „Expediţia“ noastră pe litoralul subtropical rus era organizată de către o rudă a prietenului meu, care era ghid la ONT. Omul făcuse traseul la Soci de multe ori şi între aceste excursii începuse să-şi construiască discret o casă undeva pe drumul Poienii. Ne-a înmânat o listă cu ce ar trebui să cumpărăm înainte de plecare şi ne-a garantat o vacanţă frumoasă şi foarte profitabilă, atât cultural, cât şi material.

            Am plecat încărcaţi cu nişte valize uriaşe cum vezi doar la emigranţii care pleacă pentru totdeauna. În 1980, Aeroportul Otopeni era mult mai mic decât aeroportul unui oraş mediu din vestul american şi avea doar câteva zboruri pe zi. Cea mai mare poartă de intrare şi ieşire a unei ţări de peste 23 de milioane de oameni părea a fi doar o strungă îngustă prin care se strecurau foarte puţini. Am trecut cu bine de vamă care nu a controlat decât unul din zecile de bagaje ale grupului. Vameşul a încercat să numere cele 20 de tricouri perfect asemănătoare, cei şaisprezece blue-jeanşi polonezi pe care acel turist jura că vrea să-i poarte pe rând în excursie, până când şeful vămii a intervenit prompt şi i-a spus sec plutonierului: „Lasă-i! Îi puricăm la întoarcere“.          Avionul Aeroflotului a decolat în mare trombă, ca o rachetă Soiuz. Noi eram profund transpiraţi şi cu inimile îngheţate, nu atât pentru că zburam pentru prima dată în viaţă, cât pentru teama că poate ne-am aruncat prosteşte cu capul înainte într-o afacere din care nu numai că ne vom pierde salariile pe câteva luni, dar poate şi libertatea. Dar libertatea pe vremea aceea valora cât o himeră pe care nu o puteai atinge nici cu gândul. Şi de himere nu ţi-e prea frică. Doar după ce am atins altitudinea de zbor şi am terminat cu greţurile şi vărsăturile, ghidul ne-a spus că pe aeroportul din Moscova nu ştie pe nimeni şi că suntem la voia vameşilor ruşi. Coada pe care am format-o pe aeroportul Șeremetievo arăta ca cea a unui grup de oameni care veniseră acolo pentru restul vieţii lor. Nimeni nu ne-a întrebat nimic, pentru că prietenul nostru, ghidul, a creat o încurcătură atât de mare cu buletinele noastre de identitate, încât vameşii au încercat vreo jumătate de oră să ne numere şi ne identifice şi au uitat de controlul bagajelor. Nimeni nu călătorea cu paşaport, şi timp de două săptămâni aveam să fim lăsaţi aproape liberi, fără niciun act de identitate. Ştiam cu toţii că din Uniunea Sovietică nu puteai fugi decât în Uniunea Sovietică, care era gata să te înghită ca pe un grăunte adus de vânt.

            Îmi amintesc că Moscova mi s-a părut un oraş plin de lumini, parcă prea orbitoare pentru noi, şi că hotelurile miroseau puternic a dezinfectant. Un miros chimic nu neapărat neplăcut, care îţi dădea senzaţia stranie de vacanţă într-o tabără bine asanată. A doua zi, am stat la o coadă foarte lungă la Mausoleul lui Lenin. Oamenii erau solemni, atmosfera apăsătoare, parcă Lenin tocmai murise. Noi eram veseli pentru că nu ne simţeam deloc înrudiţi cu omul cu bărbiţă şi nici nu mai trebuia să târâm cu noi uriaşele bagaje. Seara am avut la hotel o cină festivă cu şampanie, vodcă şi caviar lângă un grup de cubanezi care păreau căzuţi dintr-un alt cer. Brejnev încă trăia, fantoma prohibiţiei nu se întrevedea sub nicio formă, iar comunismul părea faraonic.

            După cină, ghidul ne-a bătut la uşă şi ne-a întrebat dacă aveam tricouri cu Tom şi Jerry, acele animăluţe simpatice din desenele animate care tocmai rulau la televiziunea sovietică. Galbene, mai ales. Sau pijamale feminine cu îngeraşi roz. I-am dat marfa şi omul s-a întors repede cu o sumă neaşteptat de mare. Spre miezul nopţii, când tocmai adormisem, cineva ne-a bătut în uşă. Una dintre femeile de serviciu, o blondă gravidă prin luna a şasea a rostit simplu cuvintele magice, „Tom & Jerry“. S-a servit singură, voia tot galbene, dar s-a mulţumit cu ce era şi ne-a lăsat banii pe marginea patului. Înainte de-a pleca, ne-a întrebat dacă poate să ia o duşcă din sticla de vodcă uitată deschisă pe masă. Şi-a umplut un pahar de apă pe care l-a băut ca pe apă, nu înainte de-a ne spune „na zdarovia“.

            Afacerea „Soci“ părea un vis pus pe roate din prima zi. Aveam dintr-o dată câteva nesperate sute de ruble şi am adormit liniştiţi pe o melodie care ieşea dintr-un difuzor ce nu se putea închide şi care n-avea decât un singur post. Era cântată molcom la acordeon şi balalaică şi-mi amintea de un film rusesc vechi despre Revoluţia din Octombrie. Prietenul meu a mormăit înainte de-a adormi: „Dacă ştiam, le aduceam numai galbene. Şi când ăştia mai întreabă scolco, tu mai bine taci, pentru că strici piaţa“.

            La Soci am plecat de pe un aeroport pentru zboruri interne. Bagajele noastre erau deja mai uşoare. Am fost duşi pe pista de decolare cu un autobuz şi o femeie a urcat în avionul cu reacţie cu o gâscă sub braţ. Am înţeles că, într-o ţară atât de imensă, a zbura era o necesitate. Când am decolat, gâsca a început să facă gălăgie şi femeia i-a legat pliscul cu o batistă. Probabil că instinctele migratoare ale zburătoarei se treziseră din amorţire. Am văzut din avion piscurile munţilor Caucaz, în jurul cărora se plămădise peste veacuri o istorie tulbure şi violentă între oameni foarte asemănători, din triburi caucaziene înrudite. Pe vremea aceea nu ştiam că sunt şi eu „caucazian“, adică om alb. A trebuit să ajung în America să aflu acest detaliu atât de personal. Zece ani mai târziu, la biroul de emigraţie din New York, o funcţionară de culoare mi-a înmânat un teanc de hârtii de completat. Când le-a verificat, s-a uitat la mine ca la un extraterestru. La rubrica „rasă“ aveam alternativele: caucazian, afro-american, hispanic, asiatic sau „alţii“. Eu bifasem „alții“ şi nu dintr-o formă ciudată de elitism sau din vreun complex de inferioritate. Femeia a bifat pentru mine „caucazian“ şi aşa am aflat ce sunt pe lumea asta.

            Atunci, în 1980, nu ne interesa deloc istoria Caucazului, nici originea speciei umane, ci doar afacerile pentru care venisem acolo pregătiţi ca nişte biznismeni adevăraţi. Nu ştiu dacă bişniţar vine de la business, dar îmi plăcea să cred că aşa era. Altfel n-aveam cum să ajung să posed la 26 de ani un aparat foto ca lumea, un magnetofon greu de 30 de kilograme, sau chiar o drujbă de tăiat lemne, care valora atunci aproape cât greutatea ei în aur. Şi în afaceri, ca în toate, pofta vine mâncând şi iscusinţa creşte cu experienţa acumulată. Uneori mă gândesc că aş fi putut ajunge un bun om de afaceri, dacă nu mi-ar fi plăcut medicina.

            La Soci, nici vorbă de vreme subtropicală. A fost rece si a plouat aproape tot timpul, dar nimeni nu s-a plâns pentru ca eram obișnuiți să fim mințiți de către sistem. Ca atare, ne-am concentrat puternic pe afaceri, pentru că prea multe nu erau de făcut în zona caucaziană. Am regretat ca vândusem la Moscova tricourile cu animăluțe disneiene, pentru ca aici ne ofereau pe ele aproape dublu. Munții Caucaz și comunismul sovietic izolaseră zona de restul lumii atât de tare, încât cei care trăiau acolo voiau să cumpere orice aveam la noi, sau chiar direct de pe noi. Pentru ei eram occidentul, nemții și italienii puși la un loc. Etichetele de pe haine, orice fel de etichete cu scriere latină, aveau o importanță colosală. Mi-am dat seama de asta când în parcul  din fața hotelului nostru am văzut un bărbat care purta o cămașă cumpărată de la noi cu o zi înainte. Omul își scosese eticheta dinăuntru și o cususe la vedere pe mânecă. Pe ea scria „Fabrica de confecții Brainconf Brăila”, iar dedesubt își cususe panglica cu instrucțiunile de spălare și călcare a cămășii. La plajă nu se putea merge din cauza norilor și-a ploii, dar ne bucuram de imaginea palmierilor în vânt, care ne aminteau de pozele cu Cannes sau San Remo.

            Rublele începuseră să ni se adune alarmant în portofelele burdușite, dar nu prea știam ce să facem cu ele. Ghidul ne-a enumerat cam care sunt produsele cele mai căutate în România și s-a oferit să ni le vândă el la întoarcere, pentru a nu ne compromite reputația de doctori în formare. Tragedia era că în magazinele din Soci nu se găseau prea multe. Nici aspiratoare, nici drujbe de tăiat lemne, cele mai căutate ustensile pe atunci în România. Prin urmare, omul ne-a propus o expediție cu un tren de noapte la Tbilisi, capitala Georgiei. Aveam în fiecare zi un program turistic de care trebuia totuși să ne ținem, cu un autobuz și un ghid sovietic. Ne plimbaseră pe litoralul rus, fusesem în munți spre Krasnaia Poliana, acolo unde, în 2014, urma să fie Olimpiada de iarnă. Călătorisem în sud, până la granița cu Turcia, prin sate georgiene în care țăranii jucau șah pe marginea drumului, prin orașe în care statuia lui Stalin era încă pe socluri. Grupul nostru devenea cu fiecare zi tot mai sudat, mai matur în afaceri, mai operativ.

            Am devenit cu toții mult mai patrioți, pentru că starea de minoritar duce automat la coeziune. În România, puteam asculta Europa Liberă, Vocea Americii și o muzică minunată care trecea dincolo de Celentano, singurul cântăreț vestic care ieșea ocazional din difuzoarele hotelurilor. Nu trăisem niciodată o senzație de izolare atât de copleșitoare.

            Expediția „aspiratoare și drujbe” la Tbilisi trebuia făcută discret și repede, gen comando, în mai puțin de 24 de ore, pentru a nu trezi suspiciunea autorităților sovietice. Ne-am oferit cu prietenul meu să rămânem la Soci, pentru că aspiratoarele și drujbele nu ne interesau. Noi aveam agenda noastră de cumpărături. Prezervativele se găseau tot mai greu în România și aveau sa dispară foarte curând, așa că ăsta ar fi fost un  produs în care merita investit, dar nu ne-a dus capul. Am cumpărat în schimb de la o farmacie niște sterilete, numite Spiral, care costau câteva copeici. Se vindeau la grămadă, în niște punguțe de hârtie, nesterilizate, fără instrucțiuni de folosire.

            Aproape tot grupul a plecat în noaptea aceea la gară cu destinația Tbilisi. A doua zi am avut parte de singura dimineață însorită, cât de cât subtropicală, și când a apărut autobuzul, la hotel rămăsesem doar noi doi. Ghida rusă, o femeie serioasă care vorbea românește cu un accent ciudat, ne-a dus la grădina botanică, un parc minunat construit cu prizonieri germani, pe vremea lui Stalin. Întregul Soci se dezvoltase ca stațiune pe vreme marelui conducător, care se născuse în zonă. Nu știam că Sociul fusese la sfârșitul secolului XIX locul unui cumplit război de guerilă, terminat cu un genocid în urma căruia întreaga populație locală de cassisieni a fost fie exterminată, fie transmutată în alte teritorii ale Imperiului Otoman. Țarul a repopulat apoi Cassisia cu ruși, ucraineni, moldoveni și alte etnii, ai căror urmași voiau acum tricouri cu Tom&Jerry și ceasuri de mână electronice, fără limbi. Nimeni nu avea pe atunci nici cea mai mică bănuială că în zece ani comunismul se va dărâma ca o șandrama putredă, nici că în acei munți va avea cândva loc o olimpiadă de iarnă.

            Serile cinam la restaurantul hotelului, unde o orchestră cânta muzică romantică pe care dansau între ele femei ce veneau acolo singure. Dacă le invitam la dans, ne refuzau speriate. Într-o seară, toboșarul din orchestră a venit la noi și ne-a întrebat dacă nu avem cu noi casete cu muzică rock vestică. L-am dus în camera noastră unde aveam un walkman din ultima generație pe care-l primisem din Germania și pe care-l păzeam ca pe ochii din cap. Era obiectul cel mai valoros pe care-l posedam atunci. O adevărată bijuterie tehnică pentru care mulți mă invidiau. I-am pus toboșarului casca la urechi și după două melodii a vrut să-mi cumpere toate casetele. A îndrăznit să întrebe și de walkman, dar i-am spus categoric că scula aceea nu e de vânzare. I-am cedat totuși ceasul de mână, care deși avea cureaua roasă, nu arăta deloc ora exactă și deși subacvatic lua apă, l-a satisfăcut din plin. După trei zile am auzit răzbătând din restaurant sunetul unei melodii care semăna cu Dire Straits.

            Într-o dimineață, la ușa camerei noastre au apărut doi bărbați la costum negru și cravată, cu un aer groaznic de oficial. Nu arătau deloc a cumpărători gruzini. Unul dintre ei vorbea puțină engleză și am priceput că voiau walkman-ul meu. Am înghețat. Mi-au dat de înțeles că nu am încotro și că ei nu au venit să mi-l confiște, ci să-l cumpere civilizat. Mi-am amintit într-o fracțiune de secundă poveștile spuse de bunicul meu despre soldații ruși care în 1944 confiscau ceasurile oamenilor de pe mână, pentru ei o mare noutate. „A fost greu cu der, die, das, dar mai greu cu davai ceas. Davai ceas, davai soție, harașo tovărășie”, spunea un cântec.

            Unul din ei a scos din buzunar un teanc de ruble nou-nouțe și l-a pus hotărât pe masă.  A  băgat walkman-ul meu într-o servietă neagră, după care mi-a comunicat complice că aspiratoare și drujbe se găsesc la Adler, un oraș la doi pași de Soci. Am priceput că scula mea reprezenta ceva nou pentru tehnica sovietică, care era foarte dispusă să învețe și să copieze.

            Grupul nostru s-a întors din expediția Tbilisi cu coada între picioare, obosiți, fără aspiratoare, fără drujbe, fără nicio impresie turistică pe fețe. I-am spus ghidului de magazinul din Adler, iar el m-a rugat să nu bat toba. Ar fi fost penibil să mergem acolo cu toții să  golim un magazin sovietic.

            A doua zi, am plecat spre Adler cu două taxiuri. Șoferul ne-a mirosit imediat. Fiind duminică, ne-a propus un intermezzo la o piață locală din zonă și iată-ne undeva sub munții Caucaz pe-o pajiște mare, unde se vindeau vechituri neașteptate. Cea mai stranie mi s-a părut vânzarea becurile arse. De ce ar cumpăra cineva un bec ars? Șoferul ne-a lămurit că un bec ars își păstrează valoarea, pentru că îl iei la serviciu și-l înlocuiești cu cel bun. Furtul de lumină fără acoperire se pedepsea grav în URSS. Sovieticii încă mai țineau minte cuvintele lui Lenin care definise comunismul ca „electricitate, plus puterea sovietelor”.

            În cele din urmă, am ajuns la o tarabă unde se vindeau căciuli rusești din iepure și nutrie. Având o măsură mare la cap, nu am găsit decât una care să mi se potrivească. O superbitate. Numai pentru căciula aceea și meritase să vin până în Caucaz. Doar că omul nu voia să mi-o vândă, oricâte ruble am plusat. Voia în schimb tricoul de pe mine, un tricou vechi, transpirat, puțin ros la subsiori, singura îmbrăcăminte care-mi mai rămăsese. Pe tricou scria Arizona University. Până la urmă am cedat, l-am dat jos și i l-am întins încet. El mi-a întins încet căciula. Ne-am privit în ochi suspicioși, dar satisfăcuți de tranzacție. Parcă făceam un schimb de prizonieri importanți într-un no man’s land. Între timp, jumătate din piață se adunase în jurul nostru și amicul meu m-a tras direct de mână, pentru că mâneci nu mai aveam, și m-a scos din îngrămădeală. „Hai, s-o ștergem că vine miliția”. Aveam să emigrez în America cu acea fabuloasă căciulă pe cap. Ani de zile am ținut ascunși în captușeala ei 200 de dolari, singurii bani cu care am ajuns la New York în 1990. Într-o iarnăn am uitat-o în metrou lângă un bărbat care citea un ziar rusesc, numit „Drujba”. Abia la New York am aflat că „drujba” înseamnă prietenie.

            Atunci, în acea piață, am rămas dezbrăcat până la brâu și mi-am cumpărat o cămașă rusească de o jumătate de rublă și nu ne-am oprit decât la Adler. În câteva minute, au dispărut toate aspiratoarele și drujbele. Eu mi-am cumpărat un aparat foto TTL, cu lentile Zeiss est-germane, la care visam de mult. Portofelele ne erau încă pline de ruble. Tragedia a început atunci când mi-au căzut ochii pe un magnetofon ”Cosmos”. M-au sfătuit cu toții să nu-l iau pentru că e prea mare și în România nimeni nu va cumpăra o sculă muzicală sovietică. Le-am explicat că-l vreau pentru mine! A fost un fel de răzbunare subconștientă pentru walkmanul Grundig confiscat de KGB. Nimeni nu m-a putut opri. Am plătit magnetofonul și când l-am luat de mâner am realizat ce făcusem. Era atât de greu că abia îl puteam urni. Părea făcut din oțel de tanc. Am vrut să-l dau înapoi, dar comunismul nu avea niciun „return policy”.

            Începusem să ne simțim bine la Soci, însă a venit ziua când urma să zburăm înapoi la Moscova. Acolo trebuia să vizităm patru muzee și între ele să cheltuim rublele rămase. Pentru prima dată în viață aveam bani cu care nu știam ce să fac. Senzația era amețitoare și nu eram deloc pregătit pentru ea. Între muzeele Tretiakov și Borodino, am hotărât cu prietenul meu să ne rupem de grup și să vizităm faimoasele magazine Gum și Tsum din Piața Roșie, unde trebuia să facem praf ultimele ruble. Am luat-o la picior prin magazine vorbind tare românește convinși că nu ne înțelege nimeni. Rafturile erau destul de goale, dar vânzătoarele erau atât de frumoase, că nu mai conta. Am cumpărat până la urmă obiecte neașteptate: două statui africane din abanos, niște vase din China, câteva cărți groase de chirurgie tipărite în Anglia, multe discuri cu muzică clasică și un samovar autentic. Statuile africane le-am cărat amândoi peste tot unde ne-am mutat prin lume.

            Un cuplu de tineri s-a apropiat timid de noi și fata ne-a întrebat într-o română cu accent puternic „di nu avem cumva hăinuți pintru copilași, sau mașâni de fărâmițat cafea”. A fost o întâlnire neașteptată și, curioși, am intrat cu ei în vorbă. Așa am aflat că moldovenii nu vorbesc româna, ci moldoveneasca, o limba doar „oleacâ asemănătoari” cu a noastră. Bucuroși de noii prieteni, i-am invitat la o cafea. N-am ajuns prea departe pentru că ne-am trezit cu patru milițieni lângă noi. Doi i-au săltat brutal pe tineri, doi pe noi. Nu știu ce s-a întâmplat cu moldovenii, dar pe noi ne-au dus la subsolul imensului magazin Gum. Au vrut să ne interogheze, dar n-au avut cum pentru că nimeni nu pricepea nimic.

            Nu aveam cu noi niciun document și le-am repetat la nesfârșit că suntem turiști românski nevinovați, veniți să le admire țara. Au chemat un ofițer și se uitau toți la noi ca la doi spioni rătăciți cu care nu știu ce să facă. Ne-au controlat sacoșele, ne-au pus să ne întoarcem buzunarele pe dos și au răsfoit curioși cărțile de chirurgie unde au dat de tot felul de poze cu organe tăiate și cusute. Au vrut să ne fotografieze, dar se pare că nu aveau film în aparat. Aveam și o sticlă de vodcă pe care au confiscat-o pentru investigații. Ne-au ținut închiși la sediul lor aproape o oră, timp în care am simțit ceva din presiunea adunată în spatele absconsului comunism sovietic, ca în spatele unui baraj în care toată apa înghețase. Ne-am amintit de niște filme rusești în care întinderea Siberiei era copleșitoare. Filmele lui Tarkovski încă nu apăruseră și sprâncenele lui Brejnev, groase ca niște gratii, încadrau încă toți pereții popoarelor sovietice.

            Ziua următoare trebuia să zburăm spre casă și ni se făcuse brusc un dor nebun de țară. Ne-au eliberat simplu cu un simplu „pașli” și am luat-o direct spre hotel. Ne-am dus la restaurantul hotelului unde ne-am lipit discret de o nuntă în care toți erau beți. Așa am mâncat sandviciuri cu caviar și am băut șampanie moldovenească. Nu am povestit nimănui nimic, dar eram siguri că numele noastre erau deja pe lista tuturor vameșilor. Am vrut să las magnetofonul „Cosmos” la hotel, dar m-am răzgândit în ultima clipă. L-am trecut la vamă împingându-l discret cu piciorul și am fost bucuroși când am ajuns la bordul avionului Tarom, un avion vechi cu elice. Pilotul stătea pe scara avionului și fuma ținând țigara ascunsă în palmă, să nu i-o fure vântul. „Gata cu excursia, băieți? Hai, că acuși plecăm spre casă!” Dacă nu ar fi urmat vama de la Otopeni, am fi fost cei mai fericiți oameni. Acolo ne-au încolonat și i-am văzut pe vameșii noștri frecându-și palmele, chicotind de bucurie. Eram mult mai încărcați decât la plecare. Fiecare avea ceva pus la vedere pentru ei.

            Vameșul s-a repezit direct la sacoșa mea de umăr unde aveam steriletele Spiral. Uitasem de ele. Am înlemnit pentru că în România erau interzise și ele erau singurele materiale ilegale pe care le aveam. „Dar astea ce mai sunt?” m-a întrebat el suspicios. Le-a scos din pungă și le-a împrăștiat pe masa de tablă. M-am făcut alb ca zăpada și am revăzut instantaneu imensitatea Siberiei. Steriletele erau făcute dintr-un plastic oarecare și arătau ca niște râme subțiri, spiralate. Râme? Atunci mi-a venit ideea si am spus sigur pe mine: „Sunt pentru pescuit”. „Pescuit ce?” „Știuci, sturioni…” „I-auzi! Atunci îmi iau și eu câteva. Păcat că n-ați adus și undițe”. Vameșul și-a băgat câteva sterilete în buzunar și m-a lăsat să trec cu restul bagajelor. Inclusiv uriașul magnetofon „Cosmos”, pe care n-am știut să-l folosesc niciodată.