Liniștea de pe urmă?

Dragoste alsaciană (II)

Pretutindeni în părțile acelea ale Rinului, cimitirul e lângă biserică, iar aceasta veghează împrejur de pe o culme. Numai țâfna neamului Wandlau, teutoni cu genealogia întinsă până înainte de anul 1000, numai orgoliul lor nemăsurat putuse să așeze, pe domeniul lor, cimitirul și biserica sub nivelul castelului cocoțat pe o stâncă sălbatică.

”Nu mai e loc, Sfinția ta”, mormăise iritat bunicul baronului, tot un Friedrich, la rândul său, căci așa stă bine unor supuși devotați pe viață și pe moarte regilor Prusiei, încă de pe vremea când aceștia nu-și câștigaseră dreptul de a purta acest titlu și, cu acceptul curții de la Viena, se numeau ”regi în Prusia”. Episcopul mai încercase să arate cât de nepotrivit cu rânduiala Bisericii e să privești din castelul de pe creastă la biserica din vale, îi amintise de atâtea abații de pe valea Rinului, ce binecuvântau domeniilor atâtor castelani, dar un Wandlau n-a putut fi niciodată clintit dacă și-a pus ceva în cap.

Abația de Murbach, ce păstorea regiunea, a primit în dar sate și bani cât să-și lungească traiul câteva decenii, până când Revoluția i-a spulberat avutul și călugării. Tatăl lui Veronique a murit, măcar, împăcat că s-au găsit rămășițele călugărilor uciși de hunii lui Atilla, pe la anul 800. A pus să fie așezat la loc de cinste, în lăcașul rămas la Murbach după distrugerea mănăstirii, sarcofagul cu osemintele celor nouă nefericiți decapitați.

Era povestea lui preferată și copiii o știau pe de rost. Hunii făceau ravagii, demult, tare demult, pe vremea când imperiul lui Carol cel Mare fusese împărțit între urmașii săi. Cavalerii teutoni nici nu se născuseră încă. Iar asta, copiilor, învățați cu atâtea istorii despre teutoni, li se părea atât de demult încât călugării fugăriți de huni prin munți aveau aură de sfinți în mintea lor. Și i-a ajuns ginerele lui Atilla, pe vârful cel mai înalt, pe care copiii-l priveau cu gura căscată, pentru că baronul îi tot amenința că, într-o zi, își va pune cizmele de vânătoare, își va lua pușca și va urca, împreună cu cei mai cuminți dintre ei, până pe vârful acela de unde pot vedea toată Germania, deoparte, și toată Franța, de cealaltă parte. Îngenunchiați în rugăciune, călugării i-au stârnit căpeteniei hune un hohot disprețuitor de râs, motiv pentru care, când se jucau, Wilhellm, fratele cel mare al lui Veronique, își lua întotdeauna rolul mâinii drepte a lui Atilla. Bunul lor prieten, Christian, era însuși Atilla. Un Atilla imens, asudat, cu voce groasă, dar dominat de cumnatul său, cel care poruncise decapitarea celor nouă călugări.

Christian a ajuns, mai apoi, un senator obez și bonom, dar invidios în adâncul sufletului pe succesul ministrului Wilhelm de Wandlau, cel încă la fel de ager, de persuasiv și de dur ca în copilărie, chiar dacă juca acum rolul unuia din sfetnicii cei mai apropiați ai marelui Bismarck.

A rămas nedeslușit, până azi, care era legătura de familie între neamul Wandlau și acei călugări fără noroc. Un Wandlau i-a îngropat pe domeniul său, dându-le liniștea de pe urmă? Să fi fost unul din acei Wandlau care au sprijinit, dintotdeauna, abația de Murbach, chiar și atunci când aceasta a dominat regiunea, nu doar spiritual și economic, ci și politic și militar? Sau, cumva, unul din acei călugări fusese, de fapt, un strămoș al acestor Wandlau ce se dovediseră, de-a lungul vremii, a fi mereu buni de prăsilă, te miri pe unde-i ducea viața. ”De ce nu? râdeau gurile rele. Or fi avut și ei un sfânt, nu numai eroi. Dar nici sfântul ăla nu s-a putut abține, atât de Wandlau era.”

Prostiile acestea ajungeau la urechile copiilor, pe măsură ce creșteau, și ei, deprinși de pe acum cu distanța trufașă, tratau cu dispreț orice încercare de a le pune la îndoială noblețea. Istoria călugărilor uciși de huni a auzit-o, neîndoielnic, și nepotul baronului, micul Walter, dar era prea mic pentru a o mai ține minte din gura bunicului, care s-a înălțat la ceruri puțin după ce primul fiu al casei unite de Portales-Wandlau începuse să vorbească. (va urma)

(sursa foto: english-heritage.org.uk)