Evantai lângă platan

Dragoste alsaciană (V)

Oaspeții începură să sosească pe la ora șapte. Trăsurile opreau, una după alta, înaintea treptelor de la intrarea principală, valeții-i ajutau să coboare, apoi doamnele, plutind în rochii în culori deschise, cu evantaie agitate zadarnic, treceau în salonul imens, la brațul domnilor sobri, care surâdeau amabil, înclinând capul discret și veghind cu înțelegere bucuria ostentativă a revederii consoartelor.

Raoul, într-un costum gri deschis, cu mustăcioara neagră și favoriții discreți, îi întâmpina odihnit și vesel. Se bronzase peste zi și-i venea bine, toți îl lăudau că, în sfârșit, s-a mai îngrășat, ehei, era și timpul, iar domnii scrobiți se plângeau de tunicile care nu-i mai încăpeau. Ne-ar trebui un război, murmurau apoi, mijind ochii nostalgic și se despărțeau de doamne pentru a face politică. Ele, gângurind admirativ, își măsurau peste evantaie bijuteriile, susurând mondenități și, mai ales, trăgând cu privirea spre gazdă.

Veronique, palidă, cu părul castaniu prins în vârful capului, de unde cobora în bucle unduite pe umeri, cu rochia azurie strânsă pe talie, cu decolteul acoperit cu dantelă fină de Bruges, Veronique, la treizeci și cinci de ani, era mai frumoasă ca niciodată. Nu atât prin trăsături, căci timpul nu apucase să-i lase urme pe chip, ci prin aura princiară care o învăluia în acea seară. Amabilă, cu o prezență cuceritoare de spirit, avea vorba potrivită pentru fiecare și, când nu-i primea pe nou-veniți, se mișca de la un grup de doamne la altul cu o naturalețe și o eleganță pe care mamele le dădeau exemplu fiicelor intimidate de prezența acestei doamne, care, pe nebăgate de seamă, se transformase dintr-o tânără strălucitoare într-o stăpână puternică și abilă. Și acest lucru, pentru prima dată, se vedea.

Remarcă și Raoul schimbarea, când, jovial ca întotdeauna, îi căută privirea, dar nu găsi confirmarea obișnuită, numai de el citită, ci o răceală verde, demnă și ironică. Ce naiba? Îl indispuse teribil atitudinea ei. De câteva ori o mai zări, în timp ce el trecea de la un grup la altul, flecărind protocolar. Parcă-i nebună! îşi zise. Un motiv în plus să o caute pe Madeleine. Îi strica somnul de câteva nopți amintirea ultimei lor întâlniri.

Ieși pe terasa care dădea spre curte. Câtă lume! La ce bun? Numai ambițiile ei… Încercă să se strecoare printre grupurile de invitați care căutau răcoarea fântânii arteziene. Admirau îndelung faunii și sirenele ce îmbrăcau ghizdul, pentru a se bucura cât mai lung de iluzia stropilor. Da, chiar e cald, își spuse înciudat. Îi era ușor greață, simți că se clatină, i se păru că o tânără îl privește cu ochi mari, de parcă s-ar fi întâmplat ceva, dădu să se întoarcă în casă, dar își aminti că aerul devenise deja insuportabil înăuntru. Parfumuri și piele încinsă. Îşi simți fierea urcând. Cineva îi zâmbi, îi strânse mâna, el îl bătu pe umăr, senatorul încremeni privind pe deasupra lui, Raoul se răsuci pe loc și porni hotărât spre platan. Coroana verde, imensă, adăpostea un grup vesel, se auzeau râsete de fete, câțiva cavaleri se împăunau pe lângă ele. Erau toți în alb sau așa cădea lumina prin coroana bătrână. Să tot fi avut vreo douăzeci de metri înălțime platanul și cine știe câte sute de ani vechime. De la un metru de pământ se opinteau brațe groase cât un copac fiecare, înnodate într-un trunchi pe care trebuia șapte oameni să-l cuprindă.

Dacă Madeleine nu era acolo, ar fi fost nevoit să rămână, din politețe, câteva minute cu gureșii aceia. Nu le desluşea figurile. Îl înfurie miopia și gândul că va purta în curând ochelari îl făcu să transpire și mai tare. Sudoare rece, de om bolnav, cu palpitații, cu mâinile tremurând. Își mușcă buzele până îşi simți sângele dulceag în gură. Numai un vertij i-ar mai lipsi. Se și văzu întins pe o canapea, înconjurat de doamne cu evantaie şi Veronique luându-i pulsul îngrijorată, iar Madeleine în prag, fără expresie, întorcând spatele scenei. Oare așa ar face? Plănuise să se retragă cu ea în parcul din spatele castelului, după ce se va înnopta. Îi veni să plângă de nervi. În starea în care era n-avea nici un rost să o mai întâlnească.

Și toți parcă voiau ceva tocmai atunci, salut, salut, ce mai faci, ce bine arăți, ai grijă că ai ceva pe bărbie, ah, sânge… Se întoarse buimac spre terasă, urcă treptele cu genunchii tremurând, simți că se împleticește printre oameni, aici erau vârstnicii, numai să nu leșin în brațele vreunei babe, vor râde un an de mine, nu-i aşa, comptesse, nu, madame la baronne? În sfârșit salonul, perdelele umflate de curent, da, aer!

Primi bubuitura drept în creştet. Căzu într-o parte, apoi se duse în alta, castelul se cutremura, țipete fără noimă şi întreg pământul păru că se cască să-l primească. Se ținu în cădere de umărul gol al unei tinere, ea îl privi îngrozită, toată lumea urla. Un vacarm neinteligibil, în care văzu candelabrul imens legănându-se ca o barcă pe valuri dezlănțuite, le strigă să se ferească, dar cine să-l audă, căci tunetul continuă cu un șuierat lugubru, care străbătea oasele, desfăcea mușchii de pe picioare și mâini și, în final, i se înfipse ca un cui în creier. Simți o durere necunoscută în tot corpul și începu să râdă isteric şi să răcnească schimonosindu-se cu ochii ieșiți din orbite la cei din jur. Oare ei văd și simt același lucru? Alungă rațiunea și continuă să urle, făcându-și loc spre ieșire. Se îmbulzeau, fir-ar ai dracu’, se temeau să nu-i îngroape tona de cristale, dă-te la o parte, împinse doi domni venerabili și ieși.

Afară era mai liniște. Adia o boare înșelătoare. Ceva fusese, totuşi, se uită împrejur, da, asta e, a trecut, plângeau, erau cam șifonați, speriați şi îl ignorau. Am înnebunit, își spuse sfârșit. Ce întâmplare stupidă! Începu să plângă. Luă mâna unei doamne de când lumea, se aplecă să o sărute și plânse ca un copil deasupra venelor ei umflate. Doamne îl îmbrățișă, ce mică și fragilă era, și dispăru în mulțime.

Ridică privirea: platanul nu mai era. Era o pălălaie de un roșu violent. Se apropie de balustradă. Puhoi de lume agitată în fața crengilor căzute la pământ și cuprinse de flăcări. Da, asta era, mirosea a ars. Mai trăsni o dată, undeva în spatele castelului. Ca un ecou al bubuiturii dinainte. Și începu ploaia. Strângea fierul forjat între mâini, cu unghiile zdrobite în rugină și plângea odată cu ploaia. Stropi mari, biciuindu-i fața și spatele. Își legănă capul într-o parte și-n alta, îi făcea bine să se bălăngănească.

– Ce faci, Raoul?

Tresări. Veronique îl fixa impasibilă, precum vizitatoarea unui internat la ospiciu. Vru să articuleze ceva. Așa de tare strigase, încât să-și fi pierdut vocea? De ce era atât de calmă? Se uită peste umărul ei: oamenii alergau, se împingeau, țipau, faceți loc, aha, duceau pe brațe pe cineva. El îi făcu un semn cu mâna. Ea-i urmă direcția, apoi îl privi în ochi și-i spuse:

– A trăznit în platan.

Și plecă. De parcă l-ar fi anunțat că a trecut poștașul. Deci așa, a trăznit. Rânji. Primarul țipă ceva spre el și continuă să înoate printre oameni cu brațele ridicate deasupra capului. Fugeau în casă, ploua torențial, cu nerv, parcă să spele mirosul de ars. Copacul încă în flăcări, cu lume multă lângă el. Aveau găleți? Tulumba de apă? Ce netoți! Plouă, le zâmbi el înduioșat, nu mai e cazul.

Iar fulgeră în apropiere. Îi împrospătă gustul metalic din gură. Ca și cum cuiul din creier ar fi lăsat o urmă. Mirosea a ars. Da, sânii lui Madeleine au ars. Atunci îl văzu pe soțul bietei femei trecând pe lângă Veronique.

Ea îl fixa iar. Chiar e nebună? Nu. Se uita la el așa cum conduci un cadavru la groapă. Cu milă și cu înțelegere. El știu pe loc cum va fi viața lui de atunci încolo.

Foto: Odilia Roșianu