Horia Blidaru 
Oamenii stăteau cățărați pe blocuri,
pe vârfuri de munte ori maluri de râu.
Erau când cuminți, când neliniștiți
și nimeni n-ar fi putut spune de ce.
Priveau trecând pe sub ei mașini, nori sau ape,
dar nici unul nu schița vreun gest.
Și, totuși, știau lecția foarte bine:
orice om are o pereche de aripi,
nu trebuie decât să întindă mâinile și să zboare.
Fiecare aștepta, probabil, să facă altul primul pas.
Ca și cum s-ar întoarce din moarte vreunul
și istorisirea lui ar buluci lumea spre cimitire.
Cine știe…
Poate că aripile nu se deschid dintr-o problemă de comunicare.
Până într-o zi, când un băiat a strigat:
Mai țineți minte cum se vede lumea de la 1 metru și 10?
Și a sărit.
Zăpada era mai mare ca el, așa că acum ei așteaptă primăvara.
