Camelia Radulian
Nu știu de unde și de ce s-a eternizat printre oameni celebra, bombastica și negândita zicere că e mai bun un adevăr crud decât o minciună frumos împachetată. Și unii chiar o cred!
Există semeni care o și pun în practică, iar aceia sunt, de regulă, cele mai acre, cele mai agresive și cele mai nesuferite ființe din câte cunoaștem.
Nu numai că minciuna ține deseori de igiena și de confortul relațiilor interumane, dar e absolut necesară, atâta vreme cât e făcută din generozitate, toleranță, delicatețe, deci cu scopul de a proteja, încuraja sau susține.
Oamenii ar trebui învățați încă din școală să mintă frumos și să aibă disponibilitatea de a minți.
Românii sunt mai mereu agresivi, încruntați și ranchiunoși, tocmai pentru că nu știu să mintă. Minciuna e deseori un rafinament intelectual, o generozitate. Uneori e mult mai puțin imorală decât adevărul, pentru că acesta din urmă poate traumatiza și infirmiza sufletește, poate tăia aripi, poate dărâma, poate ucide. De ce ar ține cineva cu dinții de adevăr, dacă prețul lui e sinistru? Da, minciuna, dacă o strigi pe celelalte nume ale ei, Diplomație sau Politețe, poate însemna (și) atât de necesarul semn de dragoste, protecție sau respect față de cineva.
***
Mi-am propus, pentru o zi, numai pentru o zi, să fac un experiment: să-mi spun DOAR părerea sinceră și să acționez DOAR în concordanță cu adevărul meu interior, cu absolut orice preț. Iată ce a ieșit!
E dimineață, prea dimineață. Dau pe Facebook câteva replici tăioase. Îi scriu unei prietene virtuale, în loc de „mulțumesc” la o apreciere exagerată pe care mi-o făcuse: „am vrut de multă vreme să-ți spun că ești cam vacă. Cred ca te duce foarte puțin capul. Asta e părerea mea sinceră”. Apoi comentez la poezia unui prieten, poet, cu care făceam, de obicei, schimb de amabilități. „Oribilă poezie! Jenantă! Tu scrii prost în general, însă azi parcă te-ai întrecut pe tine în prostie’”. Hahahaha, mai adaug, apoi pun și câteva emoticoane cu vulpea aia care se tăvălește de râs, știți voi.
Mă trezesc apoi că fac un comentariu la postarea unui domn bine, actor cunoscut, carismatic. „Cu tine, Marcelică, aș fugi în secunda asta în lumini și am face sex ca nebunii. Mă vrei și tu?” Iar altuia, pe care îl simțeam că mă place, îi postez pe perete: „ești un libidinos grețos. Obsedatule! Pa!”
Nu mai contează ce am mai scris și ce am mai dres. În fine, plec eu de acasă pe la 7:30. Mă întâlnesc, lângă lift, cu vecinul X. Îmi spune „Bună dimineața, frumoasă doamnă, ce surpriză să coborâm chiar în același timp!” și îmi zâmbește. Dau să îi răspund, dar îmi amintesc că nu e nevoie să îi zâmbesc înapoi, nici să-i răspund la salut, fiindcă azi e ziua adevărului. „Du-te dracu de umflat”- mă trezesc spunându-i sincer părerea. „Ți-ai luat o ușă mult mai mișto decât a mea. Mor de ciudă, înțelegi? Scârbosule!! Ce salariu ai? Lasă, nu-mi mai spune! Dispari din fața mea în secunda asta!”
Omul se uită stupefiat la mine. L-am năucit. Nu-și crede urechilor. Are ochii cât cepele. Brusc, mă urăște. Tremură. Doamna Popescu, vă e bine?
Îmi scot pantofii din picioare și urlu. Nu mi-e bine deloc, grăsane! Mă strâng pantofii de mor! Și mi-e somn! Înțelegi? Mi-e sooooooomn! Mă aplec mult spre el, fluturând pantofii în mână, iar omul formează îngrozit 112. Cred. Eu dispar în ceață și fluier. Mă urc în mașină. Conduc. Claxonez toți șoferii, cât încape. Înjur. Fac semne obscene la semafor. În sfârșit, cobor din mașină. Trântesc portiera și mă apropii de clădirea birourilor. Trec pe lângă portar. „Este că sunt superbă? îl întreb. „Spune tu dacă nu sunt splendidă în dimineața asta!” Omul se uită la mine ca la felul 16, dar nu mai văd ce face, că nu-l mai bag în seamă. Trec repede mai departe. Dau nas în nas cu șeful. „Săru’mâna! Hărnicuță, hărnicuță, nu? așa devreme? înseamnă că azi terminăm dosarele alea, a?” Mă uit la el ca la un limbric. „Înseamnă pe naiba! Înseamnă că ești tu prost și cu familia ta! Când îmi mărești nenorocitul ăla de salariu?” (poate că va urma…)
