Prea târziu pentru „rămas-bun”

… În America politicienii s-au împotmolit totdeauna în jurul avorturilor ca în niște periculoase nisipuri mișcătoare. Orice candidat, indiferent în ce tabără ar fi, se mișcă cu mare grijă pe acest teren instabil. Vor tăbărî pe ei fie cei de la pro life cu crucea în mână și cu puști cu lunetă ascunse la spate, sau cei de la pro choice cu doamne agresive și furioase încărcate cu un liberalism nitroglicerinic. La propriu vorbind, e adevărat că e o problemă de viață sau moarte. Politic vorbind, problema avorturilor a devenit mai delicată ca cea a datoriilor,pe care toți vor să le plătească, sau a războaielor care se înmulțesc, din care nu mai putem ieși și care lasă în urmă mii și mii de morți. Adulți cu drept la viață, care apoi sunt declarați eroii patriei pentru a ne simți mai puțin vinovați. Nu e deloc intenția mea de-a dezbate aici ce e bine sau rău când e vorba de avorturi și voi încerca să rămân pe o linie de mijloc care nu cred că separă nici viața de moarte, nici ura de iubire, nici binele de rău. Experiența mea de ginecolog din România comunistă mă hăituiește și acum, după douăzeci de ani. Ei bine acolo, în țara mea, un dictator megalomanic care acum pare o paiață ridicolă, a reușit ceea ce nimeni și nimic n-a reușit niciodată niciunde. Nu numai interzicerea avorturilor, dar chiar și a contracepției, forțând oamenii să se reproducă ca într-un lagăr din care nu aveai nici scăpare, nici ”choice”-uri. A fost un experiment dus până în pânzele albe ale neputinței, soldat cu mii de femei moarte sau ologite pe veci și nenumărați orfani și handicapați. Ca doctor ginecolog, vrând-nevrând făceam parte din această tragică farsă biologică pe care a jucat-o un singur om unui popor de peste 23 milioane de locuitori.

*

Mi-am adus aminte de cei care provocau avorturi ilegale în România. Oameni fără fețe, fără identitate, mulți neavând nicio calificare medicală. Din când în când apărea câte unul lacom de bani care provoca avorturi periculoase în serie, care sfârșeau la spitalul nostru în stări grave sau direct la morgă. Ne bucuram când auzeam că a fost prins de miliție, deși aflam totul indirect. Media nu exista pe vremea aceea, iar știrile reale circulau sub formă de zvonuri. Când cineva mă căuta brusc pentru că vrea să vorbească „ceva” cu mine, știam că poate fi vorba de o sarcină nedorită. Am reușit să conving în acei ani câteva cupluri de oameni mai apropiați să țină sarcina și copiii aceia au acuma alți copii. Nu am făcut niciodată vreun avort ilegal în aceea perioadă, deși îmi venea uneori s-o fac. Nu pentru bani. Câștigam destul născând femei care-și doreau copii, sau făcând operații. De la un moment dat, nici nu prea mai aveai ce să faci cu banii. Ajunsesem într-o lume aproape imaterială, care văzută de foarte departe ar fi stârnit invidia socialiștilor utopici. Aș fi făcut avorturi pentru că știam că acei oameni pe care-i cunoșteam se vor duce până la urmă la un nepriceput care le poate face un chiuretaj nenorocit pe o masă de bucătărie, sau alte tipuri de avorturi periculoase. Încă mai aud sute de povești personale aici, la New York, de la pacientele mele din România. Nu cred că sunt prea multe românce din generația mea care să nu-și fi provocat un avort ilegal în timpul tinereții. Aproape fiecare femeie își are din acea vreme povestea, drama și trauma ei.

Pe strada pe care am locuit înainte de-a pleca din țară aveam vecini foarte buni. Oameni ajunseseră atât de năpăstuiți și de fără speranță încât paradoxal se îmbunaseră și mai strânseseră rândurile. Era o anumită solidaritate a disperării, care pare să fi dispărut în România. Din fericire sau din păcate, nici nu știi cum să spui, pentru că disperarea e încă acolo, ca igrasia. Unul din preoții ortodocși stătea la trei case de mine, iar soția lui era gravidă. Am urmărit-o aproape toată sarcina, dar n-am mai apucat s-o nasc pentru că a venit Revoluția și toate s-au schimbat dintr-o dată. Am primit un pașaport, mi-am dat testul de echivalare la Consulatul American, unde am primit apoi absolut din greșeală o viză de vizitator, și dus am fost. Înainte de-a pleca le-am bătut vecinilor la ușă și le-am spus că nu voi mai fi pe aproape când doamna va naște. A fost o despărțire tristă. Părintele mi-a spus că se va ruga pentru mine, iar eu le-am promis că le voi ține pumnii ca totul să meargă bine la naștere. Nu de mult eram dispus să trec granița ilegal, cu riscuri mari, iar atunci îmi era greu să plec cu un bilet de avion și un pașaport adevărat în buzunar.

În casa de peste drum nu am intrat deși îi știam bine pe cei de acolo. Un cuplu de profesori de liceu care aveau o fată care de-abia împlinise 18 ani. O văzusem crescând, jucându-se șotron sub fereastra mea cu alți copii, ieșind din adolescență, reușind cu bine la facultate, apoi îndrăgostindu-se de un student de la Universitate. Într-o după-masă când mă plimbam prin parcul de sub Tâmpa, i-am văzut sărutându-se pe o bancă. Arătau foarte bine amândoi, fericiți, îndrăgostiți lulea, complet pierduți în acea lume fantastică care e la fel de frumoasă peste tot și în care intri rar în viață. Seara târziu el o conducea acasă și, la despărțire, se îmbrățișau lung chiar sub ferestra mea. Pe vremea aceea învățam pe ascuns până noaptea târziu pentru testele mele americane, fără să am certitudinea că voi putea ajunge vreodată în America. Când eram de gardă și citeam din cărțile trimise da la New York, închideam ușa pentru că nu voiam să se știe că vreau să plec din țară, deși eram deja destul de suspect. Aproape toți doctorii eram suspectați pentru că aveam o profesie recunoscută peste tot. Se fugea pe capete, dar nu toți reușeau. Doi medici stagiari de la mine din spital, fuseseră nu de mult împușcați în cap, în timp ce încercau să treacă granița dintre Bulgaria și Turcia. Asta mă speriase atât de tare încât abandonasem orice plan periculos. În vremea aceea așteptam un pașaport fals de la prietenii mei din Germania. Cel mult, puteau să mă aresteze la graniță. Între timp învățam. Dacă cineva bătea în ușa camerei de gardă sau mă chemau la urgență, înainte de-a deschide, ascundeam cartea sub saltea. Mulți erau convinși că sunt cu vreo asistentă înăuntru, ceea ce ar fi fost acceptabil și normal.

Într-o noapte de gardă am găsit-o la urgență pe fata vecinilor mei. Era întinsă pe targă și părea foarte bolnavă. Era palidă, aproape de nerecunoscut, cu ochii duși în orbite. Avea febră mare și frisoane care-i zgâlțâiau corpul. Mama ei stătea lângă ea cu ochii în pământ și o ținea de mână. Am știut imediat despre ce e vorba. Nici măcar nu ne mai trebuiau cuvinte. Cineva îi făcuse un avort cu o sondă prin care-i introdusese în uter ceai de mușețel cu oțet. Mama ei mi-a spus totul destul de repede. „Știam că tu nu faci avorturi…” a adăugat ea. Abdomenul fetei era foarte dureros și tare ca lemnul. Avea un avort septic, probabil cu peritonită generalizată. Aveam ascunse în dulapul meu din vestiar câteva flacoane de antibiotice puternice și câteva de catgut pe care le procurasem de la spitalul militar. Era perioada în care dispăruse aproape totul din spitale și știam că, într-o zi, cineva apropiat va avea mare nevoie de ele. Am stabilizat-o două ore la reanimare și i-am explicat atât ei, cât și mamei, că fără operație imediată va muri. Că va trebui să-i scot uterul, poate și ovarele. Spre dimineață am intrat cu ea în sala de operații și când i-am deschis abdomenul a țâșnit puroiul afară. Am reușit să-i salvez cu greu doar o jumătate de ovar, care părea mai sănătos și care avea s-o ajute să nu intre la menopauză la 18 ani. Asta dacă scăpa cu viață. Suturile în pelvis se rupeau singure pentru că uterul și țesuturile din jur erau deja necrotice. Am operat-o cu dinții strânși și am încercat s-o fac cât mai repede pentru nu muri pe masa de operații. Viteza în situații critice contează. I-am scos uterul și i-am drenat tot abdomenul cu tuburi de cauciuc improvizate, tăiate din tuburile perfuziilor de glucoză, pe care le-am pus până sus, sub ficat. Știam că acolo sus, între ficat și diafragmă, pot rămâne pungi închistate de puroi care vor continua și termina dezastrul. I-am spălat abdomenul cu tot ce aveam lichid și steril la îndemână și i-am lăsat vaginul deschis, pentru a drena în continuare. Câtă experiență nedorită acumulasem în cei câțiva ani de practică! Trecusem prin destule cazuri asemănătoare. Ce rapid și precis mă mișcasem în ziua acea cu ceasul morții ticăindu-mi la urechi. Ce departe erau toate visele mele absurde despre fuga într-o altă lume. Nu-mi doream decât s-o văd pe fata aceea rămasă între vii. M-am simțit cumva ca într-un avion care se zgâlțâie rău la mare înălțime, atunci când îți faci de frică o cruce și promiți habar n-ai cui că vei face frumos în viață dacă vei scăpa. Fata a scăpat până la urmă, dar nu mai știu ce s-a ales de ea. Am îngrijit-o două săptămâni, i-am scos afară tub după tub, i-am pansat rănile și am ținut-o uneori de mână. Mi-era greu s-o privesc în ochi pentru că mă simțeam într-un fel vinovat. Nu știu de ce, dar vinovat. Îmi venea să-i spun și ei și părinților „de ce nu ați venit la mine mai devreme”, dar tăceam. De fapt, ce aș fi făcut dacă ar fi venit? Dacă ar fi știut că fac avorturi poate că m-ar fi căutat și ar fi fost altceva. Dar eu mă încăpățânasem și nu încercasem să ajut pe nimeni în felul acela. Revoluția a venit la trei săptămâni după ce fata a plecat acasă. Era slabă și puțin adusă de spate, de parcă îmbătrânise 20 de ani. În ziua în care mi-am luat rămas bun de la vecini, lor n-am putut să le bat la ușă.