Adrian SângeorzanAdrian Sângeorzan
10.06.2019

Până unde se poate preface o femeie

Prea multe aparate în jurul nostru. Te loveşti de ele la fiecare pas. Degetele noastre se vor toci într-o zi de atâta apăsat pe butoane, iar noi vom gândi tot mai mult prin intermediari. Totul se monitorizează, totul se înregistrează. Nu avem încă monitoare care să măsoare durerea şi suferinţa în general, însă le va veni şi lor rândul. Deocamdată bolnavii sunt doar întrebaţi: Pe o scală de la 1 la 10 unde credeţi că se situează durerea, suferinţa, nefericirea dumneavoastră? Sunteţi un suferind de gradul 2 sau 9? Oricum noi vă vom crede pe cuvânt. Nici detectoare de minciuni nu avem în spitale. Nu încă. Fericirea a scăpat şi ea de măsurători. Doar femeile pot s-o mimeze, şi bine fac. Uneori o fac atât de bine încât reuşesc s-o invoce, ca pe un spirit cu care doar ele ştiu să se joace. De altfel, femeile pot mima orice, şi când spun asta, mă gândesc la întâmplarea din una din gărzile în spital.

Preiau sala de naştere la 5 după-amiază şi afişajul pe care ţinem evidenţa gravidelor în travaliu era gol. Liniştea dinăuntru îmi gâdila plăcut urechile. Aştept până fac rezidenţii predarea gărzii, încet, meticulos, ca la armată. Nu mă amestec, nu-i hărţuiesc cu întrebări odată ce totul pare clar şi limpede. O sală de naştere goală e visul oricărui ginecolog care intră în gardă. Cobor la restaurantul spitalului, arunc ceva mâncare pe-o tavă şi mă întorc cu ea în camera de gardă. Deschid televizorul şi mă uit la un meci de baschet în timp ce mănânc fără noduri. Ştiu că la sală e linişte. Profit de această temporară încetare a focului şi încerc să aţipesc puţin. Nu va dura mult până vom fi luaţi din nou cu asalt. E o noapte cu lună plină şi se pare că atunci cei dinăuntru vor să iasă afară. Probabil că luna nu influenţează doar apa oceanelor, ci şi pe cea din lichidul amniotic. Declanşarea travaliului este influenţată de ciclul lunii, presiune atmosferică, furtuni, cutremure şi alte fenomene pe care încă nu le cunoaştem bine.

Adorm şi încep un vis din care sunt smuls de o bătaie zdravănă în uşă. Sar în sus şi o văd lângă pat pe una din asistentele noastre filipineze.

– Veniţi urgent la sală! îmi aruncă ea, după care fuge repede înapoi.

Ei, bine, când sunt chemat în felul ăsta, ţâşnesc ca un alergător de curse la sunetul pistolului. Avem beep-ere, telefoane, conştiinţă, însă când e ceva foarte urgent una din asistentele de la sală, mai alarmistă şi mai iute de picior, se repede în camera de gardă de unde te poţi trezi târât afară dacă nu reacţionezi prompt. Trec înaintea ei linia de sosire şi pot deja să aud din una dintre camere urletele înfiorătoare ale unei paciente, întrerupte doar de nişte înjurături tipice pentru Brooklyn şi de mici pauze când trebuia să ia aer în plămâni.

O rezidentă mă aşteaptă speriată în faţa uşii. Şi-a început practica doar de o lună şi încă învaţă ce nu trebuie să facă înainte de a începe să facă. Urletele au o tonalitate de trompetă atât de înaltă, încât mă aştept de la o clipă la alta să-i vad ochelarii crăpând. Intru şi, ca un gest de prim ajutor, îmi pun degetele la urechi, protejându-mi timpanele. Era o femeie uriaşă de aproape doi metri şi cel puţin două sute cinci zeci de kilograme. Picioarele lungi îi atârnau afară din pat şi de burta-i mare avea legat monitorul pentru contracţii uterine, care se succedau pe bandă de hârtie ca nişte deluşoare egale la fiecare două minute. Mă vede printre ochii întredeschişi şi face o pauză.

– Când aveţi de gând să-mi daţi calmante? Se răsteşte la noi.

Nu ştiu nimic despre ea şi n-am nicio idee de unde a apărut dintr-o dată. Probabil era una dintre femeile care aşteaptă prea mult şi sunt aduse chiar înainte de expulsia copilului. Încerc sa-i pun mâna pe burtă însă ea mi-o împinge. Îi iau apoi pulsul şi mă mai liniştesc căci e mult mai bun ca al meu.

– Un minut, îi spun şi ies afară pe hol cu rezidenta care simt că vrea să-mi dea detalii.

– The lady, adică doamna, spune ea, e în sala de naştere doar în trecere. E în spital de peste două zile şi e gravidă doar în luna a cincea sau a şasea. Are patru cezariene în antecedente şi a fost adusă cu dureri apărute după un efort fizic. O aducem în sala de naştere când se plânge de dureri prea mari, s-o monitorizăm. Apoi o transferăm înapoi în salon. Când a venit s-a ridicat problema unei rupturi uterine şi am fost toţi foarte alertaţi. Acum vrea din nou Demerol pentru dureri.

– Demerol, întreb, la şase luni? E cumva pe cale să nască?

– Nu ştiu, îmi răspunde defensiv rezidenta. Nu ne lasă s-o examinăm.

Demerolul e un preparat similar morfinei, rezervat celor cu dureri mari. Folosit repetat, începe să placă şi poate crea dependenţă. Reintrăm în cameră unde urletele continuau.

– Aţi adus medicaţia? întrebă ea autoritar.

– Nu încă, îi răspund. Înainte s-o facem, trebuie să te examinez. Asta e regula. Copilul s-ar putea să se nască în curând şi medicaţia asta nu-i tocmai bună pentru el.

– Mai lasă-mă cu copilul! Eu sunt în dureri, nu el. Dă-mi injecţia odată!

Contracţiile se succedau parcă şi mai des, iar ea urla şi mai tare ca să ne convingă. Îngrijorat, nu mai spun nimic şi îmi pun mănuşile s-o examinez. Deloc simplu, căci ea nu pare să aibă de gând să mă lase. Stau lângă pat neştiind ce să fac şi arăt ca un arbitru de baschet lângă un uriaş din NBA.

– Degeaba ţi-ai pus mănuşile că nu te las, pricepi? Mă doare îngrozitor de tare.

Era însă prea plină de viaţă pentru o femeie în dureri „îngrozitoare“. Mă uit fix în ochii ei, cam cum se uita câte un arbitru la Dennis Rodman după comiterea unui alt fault. N-am fluier, dar o intimidez pentru câteva secunde şi o examinez între două urlete. Burta, altfel foarte mare, era extrem de moale, iar mâinile mele s-au întâlnit fără urmă de uter gravid între ele. Totul dispăruse ca într-un număr de iluzionism. De unde veniseră totuşi acele contracţii uterine înregistrate exact de monitorul nostru?! Sunt descumpănit şi surprins, dar nu foarte tare, căci mai văzusem femei cu sarcini imaginare sau psihologice. Ele cred cu adevărat în sarcina lor, li se opreşte ciclul, au greţuri, se îngraşă, îşi cumpără rochii largi, simt mişcările copilului şi trăiesc cele nouă luni în utopia sarcinii imaginare. Sindromul e descris şi în cărţile de obstetrică şi în cele de psihiatrie şi li se întâmplă mai ales femeilor cu sterilitate care-şi doresc mult un copil.

În România am fost odată aproape arestat de un maior de miliţie, căruia i-am spus că soţia lui, venită la control în luna a noua, de fapt nu era deloc gravidă. Niciuna dintre variantele astea nu se aplică însă pacientei mele.

Răsfoiesc foaia de observaţie ca să înţeleg ce se întâmplă. Niciun semn de sarcină documentat, nicio ecografie făcută. Doar consemnările că fuseseră cerute repetat. Aflu că asistentele încercaseră să-i facă un test de sarcină din urină, însă ea vărsase borcanul după recoltare, fireşte din greşeală. Apoi nu i-au mai putut stoarce nicio picătură de urină, oricât s-au rugat de ea. Ecografia nu s-a făcut până la urmă, căci de câte ori a fost trimisă pe targă la radiologie, brancardierii s-au întors rapid cu ea urlând prin tot spitalul. Aduc ecograful mobil de pe holul sălii de naştere şi intru hotărât înăuntru fără să-i spun nimic.

– Şi cu maşina aia ce vrei să-mi faci? Mă întreabă.

– Să văd dacă eşti gravidă, îi răspund sec.

– Eşti nebun? Cum dacă sunt gravidă? Nu ştii să citeşti diagnosticul de pe foaia de observaţie? Nu-mi mai faci nimic până nu-mi dai Demerol.

În timp ce vorbea cu mine contracţiile uterine dispăreau de pe monitor, aşa că o mai ţin puţin de vorbă. Iau din nou privirea aceea neînduplecată de arbitru şi îi fac rapid o ecografie. Văd atunci pe ecran uterul mic, negravid, ascuns speriat în spatele simfizei pubiene.

– Nu eşti deloc gravidă.

Îi dau vestea, iar ea se opreşte din gemete şi trage o înjurătură printre dinţi.

– Poţi să pleci imediat acasă, nu ai nimic.

– La dracu, aş vrea eu să pot pleca imediat…

– E arestată, îmi spune încet, din spate, rezidenta.

De-abia atunci realizez că poliţistul care moţăia afară pe un scaun incomod era acolo ca s-o păzească. Îl bat uşor pe umăr şi îi dau vestea cea bună. Poate s-o ia pe doamna, care nu e nici un pic gravidă şi nici dureri iată că nu mai are, şi poate să plece cu ea unde ştie. Poliţistul nu înţelege nimic şi se uită la noi ca la un grup de idioţi.

– Şi atunci de ce aţi ţinut-o aici două zile? ne întrebă el absolut legitim. Şi unde i s-a evaporat sarcina?

Nu am avut niciun răspuns pentru poliţia din New York şi am dispărut cu toţii, cu treabă.

De-abia acum aflu toată povestea. Femeia care ne păcălise pe toţi fusese prinsă furând cu două zile în urmă într-un magazin Home Depot, un fel de depozit imens cu de toate. Şi ce căra ea când fusese surprinsă de camerele video de pază? O chiuvetă mare şi grea cu robinete în stil art deco. Avea şi altele înfundate prin buzunare, dar ceea ce dăunase foarte mult sarcinii ei, inventate pe loc, fusese chiuveta. Aşa-zisele contracţii apăruseră brusc doar când fusese chemată poliţia. Se pusese pe urlat, arătându-le burta gravidă. Spera ca asta să schimbe sau măcar să amâne consecinţele furtului.

A fost chemată ambulanţa care blocând tot traficul pe Northern Bulevard o aduce în zece minute la sala noastră de naştere. Înnebuneşte pe toată lumea o noapte întreagă şi, până la urmă, primeşte chiar Demerol spre liniştea tuturor. Trec cumva două zile şi şapte schimburi continue de poliţişti la uşa salonului. Oameni foarte răbdători şi cu mare respect pentru halatul alb.

Totul hazliu, altfel bine jucat, până la contracţiile uterine care erau acolo, deluşoare egale, unul după altul pe banda de hârtie. Femeia pleacă însoţită de poliţist. Mă întorc apoi în camera ei şi îmi pun acelaşi monitor direct pe abdomen. Dau drumul la maşină şi încep să-mi contract ritmic musculatura abdominală. Uite ce frumos pot să imit contracţiile uterine, până şi eu un simplu bărbat! Simplu şi logic. Orice contracţie musculară e de fapt înregistrată de monitor. Ceea ce femeia cu chiuveta nu reuşise şi cred că nici nu încercase să mimeze era inima copilului ei imaginar. Am şi acum acasă banda de hârtie pe care am scris „What a woman can fake“ (Până unde se poate preface o femeie).

(text apărut la rubrica ÎNTRE DOUĂ LUMI, din 3 mai 2018)

(sursa foto: unica.ro)

374 cititori