Nu e frumos să fii celebru

Nu e frumos să fii celebru
– De parcă asta-ţi dă avânt!
Să strângi hârtii, să-ţi faci arhivă,
Să te tot bâţâi pe-un cuvânt.

Creaţia-i o dăruire
Şi nu scandal şi împrumuturi
E ruşinos, o nulitate
Pe buzele oricui să fluturi.

Trăieşte fără impostură
Încât, când n-o să mai ai vreme,
Să te-ndrăgostească depărtarea
Şi viitorul să te cheme.

E bine să laşi spaţii albe,
Nu în hârtii, ci în destin,
Dar adnotând pe marginalii
De zile ce se duc şi vin.

Şi în necunoscut te-afundă
Şi pierde-te-n el, ascuns,
Cum se ascunde-o casă-n ceaţă
Când ceaţa e de nepătruns.

Alţii-or veni, pe urma-ţi vie,
Supusă vieţii şi erorii.
Tu însuţi, nu deosebi
Înfrângerile de victorii.

Şi nu te-abate cu o iotă
Tu de la tine – hotărât,
Ci numai să fii viu, viu – simplu –
Viu până la capăt – şi atât.

***

Grădina Ghetsemani

Cu licărirea stelei ce-o privim
E cotitura drumului de-o seamă.
Drumul cotea spre muntele Măslin.
Iar jos un râu care Kedron se cheamă.

Și dintr-o dată drumul se opri:
Calea de lapte aici hotar şi-a tras.
Măslinii-ncărunţiţi şi argintii
În aer dau să facă primul pas.

Era grădina nu ştiu cui aici.
Le spuse El deodată: Nu plecaţi.
Sunt trist de moarte astăzi, ucenici,
Rămâneţi pe aproape, mă vegheaţi.

El renunţase fără-mpotrivire,
Precum întorci un lucru de-mprumut,
La slavă, la minuni, dumnezeire,
Şi-acum era ca noi, un om, şi-atât.

Păreau îndepărtările, în noapte,
Ţinutul nefiinţei, pustiit,
De parcă toată lumea era goală,
Grădina doar fiind de locuit.

Şi tot privind în hăurile negre
Ce nu încep şi nu sfârşesc defel,
Să-l ocolească implora pe Domnul
Acest pahar ce-l bănuia spre El.

Abia sfârşi, aşa, de nu ştiu unde,
O şleahtă de golani-oşteni, popor,
Făclii şi săbii, iar în faţă Iuda,
Pe buze cu sărutul trădător!

Dar Petru atunci sări la cuţitari,
Zbură chiar o ureche, ce să facă?!
Aude: Nu cu sabia repari.
Tu, Petre, fiule, ţi-o bagă-n teacă!

Şi El le zice: V-a fost dat anume
Pe vremea mea să fiţi, şi voi dormiţi!
Bătu şi ceasul fiului de lume.
El se predă celor nepocăiţi.

Şi-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară.
Se-ndepărtă oleacă de ceilalţi.
Discipolii, cuprinşi de toropeală,
Tot moţăiau pe margine de şanţ.

Socoţi că legiuni de îngeri, Petre,
N-ar fi putut Preabunul a-mi trimete?
Şi nu-mi clinteau un fir de păr hainii
Şi toţi ar fi în praful Palestinii.

Ci cartea vieţii tocmai a ajuns
La pagina aceea când murim.
Şi trebuie acum să se întâmple
Aşa cum este scris în ea. Amin.

Vezi, secolele merg şi merg ca-n pilde.
Din mers, pot ele să se-aprindă, jar.
Spre slava ei cea prea înfricoșată
Pogor în chinul groapei voluntar.

Şi mă înalţ apoi după trei zile,
Şi, tot aşa, ca plutele pe apă,
Convoi prelung, ieşind din întuneric,
Vin veacurile-n şir la judecată.

Boris Pasternak din „Lirice”
(traducere de Marin Sorescu)