Literatura de aziLiteratura de azi
02.12.2019

Nu crezi dumneata în iubire?

Veneam în ziua aceea cu braţul plin de flori… Nu mă aşteptase… Nu dorisem decât să retrăiesc o clipă… ceva din trecut şi mă supuneam acestui demers cum primeşti un singur pahar de vin, ştiind că mai multe nu ai putea suporta…(…)
Mă iubea de cincisprezece sau șaisprezece ani. Știam că sunt pasiunea lui rămasă din adolescență, cum rămâne puţin ilogică şi copilăroasă mintea bolnavilor după meningită. Acum cincisprezece ani eram, mi se spune şi astăzi, cea mai frumoasă fată din orăşelul nostru. E foarte important acest „cea mai” în orăşelele mici.(…) Cea mai frumoasă recoltează toate visurile, toate ambiţiile adolescenţilor din oraş.(…)
(…) Am aflat atunci, şi mai târziu după asta, că m-a iubit necontenit. Căci i-am zădărnicit viaţa.
(…) Mi-a vorbit mult, neîntrerupt, cu febră. Şi pentru a doua oară descopeream la omul acesta ceva neobişnuit şi eram înspăimântată mai mult decât măgulită, ca de o rană ce ţi se descoperă treptat de sub bandaj.

***

Emoţiile mortale sunt intense, palide şi egale. Cei cu adevărat în stare să sufere sufleteşte au şi orgoliul de a refula totul, au şi durerea inferiorităţii lor de o clipă – şi poate că tocmai această comprimare mistuie şi doare mai mult, deci e de presupus că tocmai cei mândri, care îşi ascund simţirea, sunt cei care, şi mai ales prin asta, suferă cu adevărat.

***

-Nu crezi dumneata în iubire? Nu te atrage iubirea?…
-Ba da, mă atrage… Poate ca e singurul rost al unei vieți mărginite comune, cum e viața noastră. Și-mi place… dar știu că nu durează… că nu corespunde unei realități… Îmi place mult să privesc o noapte cu luna… și uneori stau vreme îndelungată la fereastra mea, privind, dar știu bine că luna e altceva decât ceea ce pare… Nu întind mâna s-o prind… E mult și ceea ce dă, fără intenție și sforțare.

***

Universul ne înspăimântă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc toata istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinței noastre în spațiu – a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor țărmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor, pentru că pare indiferent față de orice fel de viață, la fel cu a noastră. Emoție, ambiție și succes, artă și religie, toate par deopotrivă de străine planului lui.
… Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul să fi putut fi conceput la origine cu intenția de a produce viața…

***

Nu înaltă și insultător de slabă, palidă și cu un păr bogat de culoarea castanei […] era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obișnuit al cuvântului. Avea orbitele puțin neregulate, ușor apropiate, pronunțate, cu ochii albaștri ca platina, lucind, fremătând de viață, care, când se fixau asupra unui obiect îl crăpau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare plină. Gâtul lung, robust, cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului […], un soi de frumusețe, incertă, am spune «pe muche de cuțit».

***

Mai tace puţin… eu mai privesc capacul de la sobă, „covorul” de pe divan… S-a sculat de pe scaun, a rânjit puţin, căci, vrând să zâmbească, pielea scurtă de deasupra buzei nu i-a permis, nu mai găseşte nimic, şi mi s-a trântit pe genunchi, îndesat ca să-i simt toată greutatea feselor, în cupa coapselor… Vrea să fie şăgalnică, se pare, şi, simţindu-mă excitat, după ce se convinge, cuprinzând cu mâna, se întoarce, atingându-mi cu bărbia obrazul, şi îmi dă o palmă de profesor care glumeşte cu elevul lui, prins în flagrant delict. Mereu cu schema ei de surâs.
Asta e Emilia.
E în mine o lămurire mare şi egală ca într-o sală vastă de muzeu. Îmi arată spre camera de dormit de alături, îi răspund cu un gest din aceeaşi gamă, arătând cam înspre bucătărie… (oricum e acolo soră-sa, probabil atentă), ridică din umeri şi mi se scoală de pe genunchi, întâi cu un picior şi, întârziat, apoi cu celălalt.

camil-petrescu-88

(fragmente din romanul „Patul lui Procust”, Editura „Naționala-Ciornei“, 1933; apărute la rubrica Literatura din 21.02.2016; selecție de Odilia Roșianu)

(sursă foto: istorie-pe-scurt.ro)

575 cititori