Constantin CucoșConstantin Cucoș
09.09.2019

Minciuna în educație

Fenomenologia minciunii se insinuează şi în actul didactic. În fond, ce este educaţia? O modalitate de administrare deliberată a imaginarului în perspectiva căreia oamenii sunt formaţi sau deformaţi. O cale de insinuare a unei realităţi care nu există în momentul invocării ei („idealul educativ”, „scopurile educaţiei” etc.). Un efort metodic de acomodare a celor tineri cu „măştile” lumii.

A educa înseamnă a adăuga la natura intimă a copilului date noi, pe care acesta nu le are. A educa presupune, totodată, a te lupta cu ceea ce este de prisos, a îndepărta excrescențele negative ale spiritului, a dezvăţa individul de obişnuinţe potrivnice creşterii sale. Oricum am lua-o, educaţia presupune intervenţie „ne-naturală”, crearea unui orizont ideatic în numele căruia actul paideic se întemeiază, întrebuinţarea unor artificii metodice de schimbare şi transformare – desigur benefice – a naturii umane.

Educatorul poate fi vizat şi ca un simulant: al atoate- sau al atotcunoscătorului, al stăpânirii situaţiei sau a sinelui. El trebuie să joace, uneori, rolul imperturbabilului, al înţeleptului, al prietenului. Pe de altă parte, elevii sunt puşi în situaţia de a se adapta unei situaţii oarecum artificiale, cea creată şi regizată de profesor. Elevii, în clasă, nu mai sunt ceea ce sunt de fapt; nici profesorii. Şi profesorii şi elevii simulează constant comportamente aşteptate, prognozate, normate în consens cu modelele de profesor, de elev, de şcoală. Înregimentarea în acest „spaţiu de joc”, până la un punct, este benefică şi garantează eficienţa demersului didactic. Naturalitatea situaţilor şi a relaţiilor nefiind posibilă, rămâne să se apeleze la substitute, modele, mai mult sau mai puţin abstracte. Sub „clopotul de sticlă” al instituţiei şcolare, sunt exersate cunoştinţe şi experienţe condensate, tipice, exemplare, în ritmuri prestabilite, calculate, parcimonios desfăşurate. Randamentul încorporării acestor instrumente ţine şi de dimensionarea acestui „spaţiu de simulare” care este şcoala. Nu de puţine ori s-a cerut expres ca şcoala să aducă în ea realitatea, sau, mai mult, să fie viaţa însăşi. Numai că aşa ceva nu-i posibil. Ne mulţumim ca şcoala să fie un simulacru al realităţii, o „antecameră” a ei, o experienţă „in vitro”. Iar eficienţa ei este dată nu de concretitudinea stufoasă a existenţei (ne)desfăşurate în ea, ci de abnegaţia cu care izolează şi selecteză faptele, cazurile, posibilităţile. Eficienţa instrumentului incorporat ţine şi de calea abstractă, „sintetică” de derivare a lui, ceea ce-l poate face mai suplu şi mai pasibil de generalitate.

Limbajul educaţional permite o alunecare considerabilă spre ficţiune. Orice enunţ cu privire la educaţie nu numai că descrie o realitate, dar construieşte şi prescrie ceea ce aceasta trebuie să devină în perspectivă. Saltul din real în ireal se face cu ajutorul cuvântului mincinos. Discursul normativ face loc, de obicei, voluntarismului şi subiectivismului. Reperele valorice ale educaţiei viitoare se pierd în spaţiul nedeterminat al reveriei. De regulă, terminologia educaţională suferă de o ambiguitate semantică şi imprecizie referenţială. Când se desenează obiectivele, cuvintele îşi dau concursul pentru a nega realitatea existentă şi se pregătesc pentru a adula virtualitatea. Substanţa limbii, în această încercare de trasare a proiectului, se rarefiază, mlădiindu-se în conformitate cu alura şi valoarea ţintei. Încă din faza conturării scopului, discursul însuşi vine în întâmpinarea ţintei chiar făcând-o în parte. Există o forţă presupoziţională a cuvintelor care se actualizează în orice proiect didactic. Cuvântul educativ este un cuvânt insinuos. Discursul pedagogic nu numai descrie sau prescrie, ci crede că şi face efectiv ceea ce este doar în proiect. Premisa aceasta este: a spune înseamnă deja a face! Făcutul se ascunde la adăpostul spusului. De multe ori, educaţia se limitează doar la a spune ceva despre ceea ce se face, pentru a se crede că se şi face ori s-a făcut cu adevărat. Uneori, se vorbeşte mult şi se întreprinde puţin sau deloc. Se caută a se înlocui fapta cu vorba. Dar a face educaţie nu înseamnă numai a vorbi despre educaţie. Ea începe cu vorba ce urmează obligatoriu să se prefacă în faptă. Nu?

Minciuna directă, identificabilă, este rar folosită în actul didactic. Se recurge la această strategie doar în cazuri extreme. Sub o formă travestită, în doze şi în modalităţi diferite, ea se actualizează foarte des în contrafacere, ocultare, tăcere, omisiune, ascundere, plăsmuire, fantezie, prefăcătorie, disimulare, simulare, modelizare etc. Ea se insinuează ca supraprocedeu generalizat la nivelul tuturor componentelor actului didactic. Cum acţiunea educativă se naşte în clivajul dintre real şi posibil, dintre actual şi potenţial, acest spaţiu de manevră este locul predilect al contrafacerii. Ori de câte ori se vorbeşte în numele viitorului, ceva din irealitatea lui este adusă şi folosită în prezent ca şi ceva real. Viitorul este deja presupus în actul în curs de derulare. Finalitatea (nerealizată) a actului paideic prezidează (real!) procesualitatea educativă prezentă. Şi conţinuturile vehiculate în procesul didactic suferă un proces de denaturalizare şi decontextualizare. În procesul didactic, savoir-ul de transmis reprezintă o esenţializare, o conexare interesată (deontologic, logic, didactic) a datelor emise de comunitatea ştiinţifică la un moment dat. Normativitatea instituită în acest perimetru regizează jocurile de rol pe care protagoniștii trebuie să le adopte. Relaţiile care se nasc suportă aceleaşi constrângeri cerute de caracterul artificial al noului mediu. Tehnicile şi mijloacele materiale desfăşurate sunt rezultate ale unor presiuni şi contextualizări cerute în chip explicit. Alături de denaturarea obiectivă, necesară, admisibilă, se poate naşte, în învăţământ, mai ales, o contrafacere pernicioasă când toate evoluţiile invocate mai sus depăşesc cotele normalului.

(fragment din lucrarea noastră, Minciună, contrafacere, simulare. O abordare psihopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pp. 48-51).

(sursa foto: pixabay.com)