Însingurat și onest

Odilia Roșianu: Gabriel Chifu, absolvent al unei facultăți de unde se nasc în exclusivitate ingineri, a ajuns scriitor. Practic, chiar începutul facultății a fost însoțit, la 18 ani, de poezie, iar la 22 de ani se petrecea deja debutul editorial. Cum s-a petrecut această schimbare? Ce v-a determinat să trimiteți versurile dumneavoastră la redacția revistei „România literară”? Și, apoi, cum de ați părăsit lumea tehnicii pentru a rămâne definitiv în cea a cuvintelor potrivite?

Gabriel Chifu: În aparență lucrurile stau așa cum le descrieți: un ins care a absolvit o facultate tehnică complicată, de inginerie, a ajuns scriitor. Însă totul capătă alt înțeles, dacă stabilim cronologia corectă: în realitate, nu un inginer a ajuns scriitor, ci un scriitor (în sensul că, de la început, mă simțeam scriitor, poate nu eram, dar mă simțeam…) s-a încăpățânat să facă studii de inginerie. Adică: vocația mea literară sau mai exact atracția, apetența mea pentru scrisul literar, hotărârea mea de a mă dedica literaturii s-au manifestat foarte devreme și categoric. De la vârsta de șapte ani, din clasa întâi, aveam talent la „compuneri” și, am povestit nu o dată episodul, atunci am primit din partea doamnei învățătoare (cu un nume nu tocmai atrăgător, o chema Mocofanu pe acea distinsă doamnă, în contrast vădit cu înfățișarea și firea ei de accentuată delicatețe…), am primit, zic, prima distincție, prima recunoaștere a meritelor literare: o notă zece frumos și uriaș caligrafiată în catalog și o scoatere în fața clasei, ca model de urmat. Pentru ce ispravă? Puși fiind noi, toți școlarii, să dăm exemple de propoziții, eu am ieșit din banalitatea serială de tip Mama are mere, Tata are pere și am rostit emoționat: Noaptea și-a lăsat mantia înstelată peste orașul adormit. Din acel moment, tot ce a urmat în biata mea viață nu a făcut decât să-mi confirme gândul care mi se cuibărise în minte că eu fără literatură n-am niciun rost. Eram însă un elev bun cam la toate materiile și, în clasa a zecea, am ales o clasă specială de matematică, acea clasă aduna elevi de elită dintr-un liceu de elită, Colegiul Carol I din Craiova. Încă de pe atunci, îmi intrase în cap și ideea, fixă, de care mai apoi m-am tot ținut, că trebuie să merg simultan pe mai multe drumuri cât mai diferite între ele și care duc în fel de fel de direcții, chiar opuse, dacă vreau să mă găsesc pe mine, și că doar așa (punându-mă mereu la încercare și multiplicându-mă, asumându-mi, apropriindu-mi incompatibilități) voi avea șanse să mă amplific ca ființă, să mă îmbogățesc, să ajung la mine însumi, cel complet. Aveam și exemple ilustre de literați care proveneau din alte zone decât cea strict filologică, Dostoievski, Ion Barbu, Rebreanu, Kafka, îl luam în calcul pe Leonardo Da Vinci cu modelul renascentist al omului universal, și pe Pitagora, cel care în străvechime demonstrase că între matematici și metaforă și arte nu e o prăpastie, ci o apropiere, o împletire etc. etc. Toate astea, plus gărgăunii, fumurile adolescentine m-au făcut să cred că pot păși în același timp pe două căi contrare, ce aproape se resping reciproc, pot să urmez și studiile la facultatea de automatizări și calculatoare, atât de aridă și de solicitantă, și, deopotrivă, pot să-mi văd mai departe de poezie, fără ca acest mers potrivnic să mă ducă la scindare, la rupere. De fapt n-a fost așa: mi-a venit foarte, foarte greu să le duc la capăt pe amândouă și, de altfel, cred că m-am și rupt în două sau în nouă, de mai multe ori. În mod evident, calea literară era opțiunea mea, era rațiunea mea de a fi, așa că, de îndată ce a fost posibil, am renunțat la ceea ce reprezenta foarte puțin pentru mine, profesia aceea tehnică pe care ajunsesem s-o și urăsc (fiindcă îmi părea că ridică un zid în fața pasiunii mele) și m-am dedicat total literaturii, cu alte cuvinte, am rămas acolo unde, în fond, am fost totdeauna: la literatură, ca mod de a fi.

O.R.: Cenaclul literar „Orfeu” figurează în biografia lui Gabriel Chifu. Ce a însemnat acesta pentru dumneavoastră, cum se desfășurau ședințele, în ce măsură v-a ajutat și v-a pregătit pentru evoluția ulterioară?

G.C.: După o perioadă de ezitări literare, firești pentru orice începător, perioadă localizabilă în anii de liceu, când trimiteam versuri la rubrica Poșta redacției a diferitelor reviste și primeam răspunsuri amestecate, am cunoscut un fel de explozivă recunoaștere în lumea literară, în primii ani de studenție: am câștigat concursuri studențești de poezie, premii ale revistelor literare din epocă, mi-au apărut grupaje de versuri girate și/ sau cu prezentări critice semnate de nume faimoase, Ștefan Aug. Doinaș, Geo Dumitrescu, Gabriel Dimisianu și am publicat primul volum prin concurs, la Editura Eminescu, ales din sute de manuscrise (volumul trimis de mine la concurs fusese scris în vremea liceului…). Ajunsesem un fel de… să spun vedetă?, nu-mi place cuvântul, nu mi se potrivește. Cert e că mi se aprecia talentul literar, acolo, în orașul unde trăiam, Craiova (erau anii ’70-’80, Craiova era un oraș viu intelectual, cu Eugen Negrici, Al. Piru, Dorin Teodorescu, Flora Șuteu, la Litere, cu Ion D. Sîrbu și Marin Sorescu, cu tineri foarte promițători, care mizau enorm pe literatură…). Atunci, am înființat și am condus, la Casa Studenților, Cenaclul literar „Orfeu” (să reținem, se chema „Orfeu”, ceea ce era ceva, regimul Ceaușescu, așadar, nu ajunsese la paroxismul de mai târziu, când totul trebuia să conțină în nume cuvântul comunist!…). La reuniunile de acolo, într-un spirit formidabil de libertate lăuntrică și de curiozitate intelectuală, fără să luăm în seamă restricțiile ideologice (ba, chiar le luam în râs!…), discutam despre literatură, citeam poezii, îi invitam pe universitarii și pe scriitorii aici numiți, dar și pe alții să le comenteze, dar și să conferențieze. Cenaclul funcționa cum se cuvine, ca o școală adevărată de facere și de înțelegere a poeziei.

O.R.: În continuarea întrebării precedente, mi se pare fascinantă ucenicia petrecută în preajma lui Marin Sorescu. Ce fel de „șef” era scriitorul oltean? V-ați considerat un urmaș al acestuia la revista „Ramuri”, respectând ceea ce-și dorea, ceea ce făcea, ceea ce gândea?

G.C.: L-am admirat pe Marin Sorescu și-l consider unul din cei mai importanți scriitori ai perioadei postbelice, din păcate, fără posteritatea literară pe care o merită. (Dar cine dintre marii dispăruți o are? Vremurile sunt grăbite și sunt teribil de neatente la trecut, sunt chiar disprețuitoare față de antecesori și atunci când aceștia se mai află în viață, darămite când au trecut în neființă…) Sorescu era adorabil ca om, iar ca șef era atipic. Pe cât de scânteietor și de afurisit era în scris, pe atât de ezitant, de reținut, de timid chiar era ca persoană în carne și oase. Nu avea oralitate, el care, în scris, dădea impresia de spontaneitate excepțională, de inteligență și iuțeală uimitoare. Nu era un vorbitor, era un scriitor. Unul dintre cei mai valoroși, repet, insist. Regretabil, spre sfârșit, relația noastră umană s-a deteriorat. Nu ne-am despărțit în cele mai bune raporturi. Erau anii tulburi ’90, ne-am situat pe poziții diferite, ca orientare civică, politică și ca fel de a vedea funcționarea societății. Cred că el, care fusese neîntrecut în navigarea cu bine printre ghețarii periculoși ai ideologiei comuniste, acum, în vremurile de după căderea comunismului, nu s-a mai mișcat la fel de dezinvolt, de iscusit, ceva din noua față a lumii nu-i convenea, ceva părea să-l stânjenească. Dar, oricum, dincolo de această neînțelegere de parcurs, în absolut îi port lui Marin Sorescu o deosebită prețuire literară, iar rolul său în afirmarea mea și a altor tineri scriitori a fost determinant.

O.R.: Ați început să scrieți (și să publicați) într-o perioadă care devenea din ce în ce mai nefastă, din cauza limitărilor politice, a cenzurii cvasi-mascate. Aceste încorsetări v-au influențat scrisul? A acționat o auto-cenzură sau ați creat liber, indiferent la posibilele presiuni?

G.C.: Dacă e să încercăm o descriere cât mai exactă a acelei epoci, trebuie recunoscut că, imediat după venirea lui Ceaușescu la putere, adică după anul 1965, am trăit o perioadă de liberalizare, de slăbire a șuruburilor (dezghețul, sub forma unei îndepărtări de Moscova, începuse chiar din vremea lui Dej): librăriile erau pline de cărți bune, în traducere, din literaturi străine, nici prin magazinele alimentare nu sufla vântul, puteai călători în străinătate, puteai să-ți cumperi o mașină de import, Fiat, Renault sau Skoda și altele, apăruseră stațiunile moderne de pe țărmul mării, într-un cuvânt (de fapt, în două-trei cuvinte), aerul părea sau era respirabil, socialism cu față umană. Cel puțin așa percepeam noi lucrurile. Eram adolescenți, tocmai intrasem la liceu, erau anii de formare intelectuală și aveam speranțe că lucrurile vor merge spre mai bine. A fost doar o iluzie, situația a început să se strice la începutul anilor 70, a urmat o degradare continuă, pentru ca în anii ’80 totul să devină de nesuportat, de netrăit. Sigur că da, scrisul era marcat de tot soiul de constrângeri. Scriai ce voiai, dar nu publicai ce voiai. Oamenii din aparatul românesc de partid și de securitate știau precis ce importanță are propaganda și ce forță devastatoare are cuvântul scris (în această privință le deschiseseră bine ochii dascălii lor de la Moscova!). De aceea erau foarte atenți la scriitori. Chiar și tinerii autori, chiar și cei din provincie, prea puțin afirmați, erau puși sub lupă. Iar dacă e să mă refer strict la cazul meu, disting două perioade: prima – aceea de începător într-ale scrisului, cu o doză de diletantism, când eram naiv, senin în convingeri, fără să simt presiunea regimului politic; atunci, sub influența lui Maiakovski, de pildă, care-mi plăcea, sau a lui Geo Dumitrescu, scriam și poezie patriotică, politică, nu consideram că e ceva care te poate compromite (și istoria, cum tocmai am precizat, ne lăsa impresia, înșelătoare, că e îngăduitoare cu noi…). Apoi, cam după vârsta de 22 de ani – când am publicat primul volum și am început să capăt, sper că nu e prea pretențios spus, conștiință de sine ca autor, și când am început să pricep pe ce lume întunecată trăiesc de fapt – am intrat într-o altă vârstă, să zicem cu formularea lui Blaga, „vârsta de fier”, una aspră, a inaderenței, a înstrăinării și a dezolării față de ce se petrecea în țară, iar din starea asta n-am mai ieșit până în 1989. Tot timpul, probabil (de fapt, nu probabil, ci sigur, am și dovezi), cei de la Securitate au fost cu ochii pe mine. Tot timpul m-am simțit supravegheat, urmărit, n-am fost în largul meu. Existau provocatori, turnători, care, fie din vocație, fie șantajați, fie din invidie, te spionau și, desigur, existau ofițeri de securitate, care așa își câștigau pâinea, căutând peste tot dușmani, reali sau închipuiți, urmărind nu doar personalitățile importante, ci și pe oamenii de rând, cum eram eu. Mereu am fost prins într-un joc de-a șoarecele și pisica: în poezie, profitând de limbajul aluziv și metaforic, nu doar eu, ci mai toți autorii tineri de care eram apropiat încercam să vorbim printre rânduri, să înșelăm vigilența cenzorilor, iar când reușeam să strecurăm un vers cu trimitere critică la vremurile mizerabile, eram foarte mândri de noi. De câteva ori s-a întâmplat ca versurile mele să fie citite și comentate favorabil la Europa Liberă: ascultam la radioul nostru din casă, vechi, cu lămpi, emisiunile legendarului post de radio, mai cu seamă Actualitatea Românească, și, când mi-am auzit poeziile (unele publicate chiar în România literară, altele în Transilvania de la Sibiu), nu mi-a venit să cred, am fost și încântat, dar m-a apucat și spaima zicându-mi Acum ce-o să pățesc?, o să mă salte Securitatea!. Nu erau cine știe ce poezii, de-un curaj eroic, nu erau decât poezii normale ca atitudine, dar atunci totul răsuna altfel, era perceput altfel, amplificat, în tăcerea asurzitoare de atunci orice șoaptă era luată drept strigăt.

O.R.: Poet sau prozator? Care simțiți că v-ar defini mai corect? Prin ce credeți că ați ajuns mai ușor la cititori – prin poezie sau prin romanele dumneavoastră? Dar la criticii literari?

G.C.: În loc de poet sau prozator, eu aș formula poet și prozator. Am spus, am tot repetat: așa sunt întreg, cu aceste două fețe ale mele, deodată, în mine, poezia și proza, romanul. Ele sunt complementare și doar prin însumare, prin „coabitare” dau imaginea mea completă. Nu pot să aleg între o ipostază și alta. Dacă una din două îmi este dată la o parte, îmi este luată, atunci pierderea e ireparabilă, sunt sărăcit, sunt deformat până la nerecunoaștere. Doar asociat simultan cu aceste două tipuri de scriitură diferite sunt de înțeles, ca autor de literatură. Prin ce am ajuns la cititori? Nu știu. Nu știu nici dacă am ajuns, eu nu-mi cunosc cititorii. Mă concentrez asupra scrisului, mă străduiesc din toate puterile, în aceste vremuri grăbite, superficiale, în care totul se face de mântuială și nu e dus la bun sfârșit, eu să fiu în scrisul meu pe dos decât vremurile, adică să-mi fac cât mai bine lucrarea, să zidesc cât mai durabil construcțiile mele verbale. E ceva și polemic: căci sunt exasperat de neseriozitatea și de felul prost în care se muncește în atâtea domenii, în jurul nostru. Măcar scrisul depinde exclusiv de mine, nu depinde de alții, ca în alte domenii de activitate sau chiar ca în alte arte (cum ar fi teatrul, cinematografia, baletul). După cum nu depinde nici măcar de calitatea unor instrumente, ca în muzică, ori de calitatea unor materiale, ca în artele vizuale. Nu, totul stă doar pe umerii mei și atunci să arăt că-i desfid pe aceia care fac lucrurile prost, încercând eu, aici, în pagina scrisă, să le fac cât mai bine. Da, da, îmi îndrept toată energia spre știința, spre iscusința scrisului. În schimb, recunosc, nu am habar să cuceresc cititorii, deși aș vrea. Nu sunt priceput să-mi fac reclamă, să-i atrag, să-mi vând marfa. Nu-i caut, nu le fac reverențe, nu-i lingușesc (deși îi iubesc, într-un fel special, tăcut). De aceea cititorii, probabil, mă ignoră, nu știu. Cât despre criticii literari, ei sunt singurii mei cititori pe care îi văd la față și, mai ales fiindcă sunt niște inițiați, niște cititori de o factură specială, cititori-călăuză, ei îmi inspiră încredere. Dacă mă iau după opiniile lor, exprimate sub semnătură, cu implicare totală din partea lor vreau să zic, s-ar părea că nu-i dezamăgesc nici ca poet, nici ca prozator. Și trag nădejde că acest sentiment de mulțumire al celor ce-mi vor citi proza sau poezia să fie tot mai pronunțat de aici înainte, prin ce voi publica, fiindcă, nu luați mărturisirea mea drept lipsă de modestie, cred că abia acum, târziu, am ajuns să stăpânesc clapele acestui pian literar. Dacă voi mai trăi și voi mai apuca să scriu, sper să public cărți care să-i bucure pe cititori.

O.R.: „Visez, încă mai visez să scriu o carte nepieritoare.” Așa spuneați în Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită și tot de el povestită (Ed. Ramuri, 2009). Ați scris acea carte, o veți scrie, încă mai visați la ea?

G.C.: Cred că afirmația aceea trebuie privită în contextul textual în care era așezată: adică, apărea într-o tabletă dintr-o carte de evocări cu o încărcătură emoțională specială, amestec de nostalgie, de năstrușnicie și spirit ludic, de consemnare naivă (parțial jucată, construită oricum), cu ochii copilului, a unei lumi revolute, pe care încercam s-o reînsuflețesc prin re-amintire. Așadar, nu trebuie luată în absolut afirmația aceea. Acum, dacă e să vă răspund serios la întrebarea pe care dumneavoastră o formulați direct, zic: nu eu stabilesc dacă o carte de-a mea e sau nu nepieritoare, niciun autor nu poate face asta. În timp, în timp îndelungat, se fixează locul, valoarea, însemnătatea unei scrieri literare. Sigur, e de observat că astăzi, textul literar, epic sau în versuri, pare să joace un rol mult diminuat chiar față de trecutul nu foarte îndepărtat, literatura nu mai reprezintă o miză importantă pentru cei de azi, așa cum era pentru generația mea, și de aceea e posibil ca o carte, care ar avea în ea datele trebuincioase pentru a deveni „nepieritoare”, să treacă neobservată, ca un mic giuvaier filigranat care nimerește în mâinile oamenilor dintr-un trib ce nu e pregătit, nu e în stare să-i măsoare calitatea. Cât despre cărțile mele, mărturisesc că, din acel moment, anul 2009, când am scris fraza invocată, am avut șansa să scriu și să public mai multe cărți de poezie și de proză, Însemnări din ținutul misterios, Punct și de la capăt, Ploaia trivalentă, Papirus și recentul roman, Ploaia de trei sute de zile, despre care nu-mi îngădui să afirm că sunt foarte bune (fiindcă nu-mi îngădui să fac eu judecăți de valoare cu privire la mine!), dar despre care cutez să susțin că mă reprezintă: adică există acel acord năzuit între intențiile mele auctoriale și expresivitatea literară pusă în pagină, adică simt că sunt capabil să spun exact ce-mi propun să spun. De asemenea, aș dori să reiau aici o teză pe care am expus-o ceva mai înainte, dar e un gând care mă preocupă și constituie un resort personal foarte puternic pentru scrisul meu: nu știu cât de reușite sunt cărțile mele, dar știu că eu mă străduiesc din răsputeri să scriu cărți cât mai bune. Mă exasperează această delăsare românească, această neputință a noastră de a construi temeinic și de a duce treburile la bun sfârșit. De aceea modul meu de a reacționa, de a-mi manifesta nemulțumirea față de această situație generală dezamăgitoare a inconsistenței și a lucrului de mântuială, care începe să ne fie un fel de marcă națională, este să încerc din toate puterile ca măcar în domeniul care depinde doar de mine însumi, fără imixtiuni, fără conturbări exterioare, și anume literatura pe care o scriu, să clădesc ceva cât mai solid, cât mai durabil, de care să nu-mi fie rușine.

O.R.: Dintre scriitorii lumii, cine credeți că a realizat acest vis, reușind să aibă „o carte nepieritoare”? Și, continuând pe aceeași idee, ce roman ați fi dorit să fie scris de dumneavoastră?

G.C.: O, foarte mulți, atât de mulți au izbutit. Philip Roth, Borges, Kafka, Thomas Mann, Cervantes, Dostoievski, Tolstoi, Caragiale, Creangă, Eminescu, Arghezi, dar și scriitori, să zicem, de nivel popular, ca Jules Verne, Dumas, sunt sute de asemenea scriitori nepieritori. Cărți admirabile, epice sau lirice, care m-au încântat, m-au cucerit, sunt tot așa, sute. Dar, și vă rog să nu-mi luați afirmația drept lipsă de modestie, nu-mi doresc să fi scris niciuna din cărțile minunate scrise de ei și de alții. De ce? Fiindcă am, ca să spun așa, o altă motivație și o altă strategie a prezenței auctoriale. Pentru mine, scrisul are un rost precis: scriu fiindcă n-am încotro, ca să-mi torn în cuvinte propriile neliniști privind trecerea, fulgerătoare aș fi tentat să specific, prin această viață. Pentru mine, scrisul literar e o formă de terapie în încercarea de a înțelege ce se petrece cu noi, în încercarea de a mă împăca, totuși, cu lumea, în încercarea de a supraviețui, de a mă salva. Și nu am cum să mă salvez prin cărțile/ gândurile altora, ci doar prin ale mele, doar așa rămân viu, doar așa îmi alung moartea, gândind, scriind.

O.R.: Ați publicat în aproape toate revistele culturale din țară, ați ocupat funcții în cadrul Uniunii Scriitorilor din România, în prezent fiind vicepreședintele instituției și, în același timp, directorul executiv al revistei „România literară”. Cum este lumea scriitorilor? Cât de ușor se poate supraviețui printre atâtea personalități? Este bine să-i cunoaștem pe scriitori îndeaproape sau ar fi mai indicat să ne mărginim la citirea operelor lor?

G.C.: Lumea scriitorilor nu e nicidecum cea mai bună dintre lumi, ba, dimpotrivă, în reprezentarea concretă, a momentului, se dovedește a fi un spațiu unde e greu să-ți duci traiul, uneori, la extremă, se dovedește de-a dreptul devastator. Aici se poate întâmpla, cu ușurință, să pieri tocmai pe când încerci să faci binele. Să fim înțeleși: se poate întâmpla să pieri nu de moarte bună, ci atacat chiar de cei pentru care te lupți și chiar în timp ce te străduiești, cu bună credință și cu tot devotamentul, cu întreaga forță de care ești în stare, să le aduci binele, binele pentru ei. Ai fi fost tentat să te aștepți, pentru truda ta și pentru realizările tale în folosul colectiv, la respect și la gratitudine din partea lor și, în loc de astea, drept „răsplată”, ei te lovesc cu o înverșunare inexplicabilă, dar care le produce o stranie plăcere, voindu-te pus la pământ. Eu am cam trăit așa ceva. Astfel încât, dacă ai posibilitatea să stai departe de locul acesta inospitalier, e bine să stai departe, să citești cărțile scriitorilor și să te bucuri de ele, fără să vrei să respiri același aer cu unii dintre autorii lor. E un mediu neprielnic, care afectează grav sănătatea și echilibrul lăuntric. Mie, din nefericire, așa și aici, în acest mediu, mi-a fost dat să-mi duc zilele. Dacă aș avea de ales, n-aș alege locul acesta.

O.R.: Privită din afară, în prezent, în România, imaginea lumii literare este un pic tulbure și, de foarte multe ori, se observă doar invidia ce există între poeții, prozatorii, criticii noștri. Se mai pot cultiva prietenii adevărate, ca între oamenii „normali” sau, de ce nu, chiar prietenii literare, ca să folosesc sintagma lui Camil Petrescu?

G.C.: Poate să pară surprinzător și în contradicție cu ce am susținut mai înainte, dar și în literatură există prietenii de calitate. M-am bucurat de-a lungul anilor de asemenea apropieri privilegiate, am cunoscut oameni care m-au înrâurit extraordinar și care au reprezentat surse de energie pentru mine, care m-au ajutat, prin prezența lor, să trec peste momentele grele care nu m-au ocolit deloc. Dan Cristea și Gabriel Dimisianu îmi sunt prieteni vechi, care, până în ziua de azi, nu m-au dezamăgit niciodată. Iar dintre prieteniile din ultimii zece ani cu Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieș, Adrian Popescu, am realizat o comunicare profundă și au fost alături de mine în încercări la limită dintre cele mai dure și absurde, mi-au furnizat un fel de scară invizibilă care m-a ajutat să nu mă scufund. Apoi, mai sunt norocos și cu colegii de la România literară: s-au strâns în redacție scriitori de o calitate intelectuală deosebită, dublată de o calitate umană pe măsură, Răzvan Voncu, Simona Vasilache, Sorin Lavric. La România literară, de fapt, cercul e mai larg: celor numiți aici li se adaugă și colegii din corpul tehnic al revistei, dar și Mihai Zamfir, Gabriel Dimisianu, Alex Ștefănescu, Daniel Cristea-Enache, care participă alături de directorul revistei, Nicolae Manolescu, și de mine la foarte plăcutele reuniuni de marți, când stabilim sumarul numărului viitor și luăm în discuție diversele probleme care apar. Împreună alcătuim un grup în care atmosfera de prietenie, de colegialitate, de civilitate, de solidaritate, de bunăvoire este extraordinară: și cumva parcă ireală, în contrast cu ferocitatea altor locuri și a altor persoane. Și în țară, peste tot, există oameni pe care-i prețuiesc și ca scriitori, și ca prieteni.

O.R.: Deținător al unor premii prestigioase și numeroase, ați hotărât, în special în ultima vreme, să vă recuzați în mai multe rânduri. Chiar în primăvara aceasta, la Alba-Iulia, ați ales această cale atunci când vi s-a oferit premiul pentru cel mai bun roman (reprezentat de cel mai recent volum semnat de dumneavoastră, „Ploaia de trei sute de zile”, Ed. Cartea Românească, 2017), în cadrul Colocviului romanului românesc contemporan, ediția a X-a. Ce înseamnă premiile pentru Gabriel Chifu? Și, firește, de ce a început să le refuze?

G.C.: M-am recuzat, tot în această primăvară, și de la nominalizarea la Premiul Național „Lucian Blaga” pentru poezie, recent înființat. Iar cu precedentul roman, Punct și de la capăt, în afară de recuzarea de la nominalizarea la Premiul Cartea Anului al României literare (o recuzare normală, logică, fiind membru al redacției!), m-am recuzat și de la Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, unde iarăși fusesem nominalizat. Ce semnificație are acest gest repetat de refuz? E forma de reacție pe care am găsit-o, forma mea de protest față de marea infamie pe care am trăit-o. Să ne amintim: mi s-a atribuit, în 2014, Premiul Național „Mihai Eminescu” de la Botoșani pentru poezie și asta a declanșat o campanie de demonizare a mea de o violență nemaivăzută. Un fel de lapidare, un linșaj public la care asistam uluit fără să înțeleg cum de se petrece așa ceva și nevenindu-mi să cred că despre mine e vorba: mi se ștergeau deodată, cu guma parcă, toate realizările, cele literare și cele din domeniile unde activasem, Uniune, reviste, trecutul mi se schimba, într-o clipă, dintr-un condei, și eram zugrăvit ca un monstru, eram deodată acuzat de toate vinile posibile fără să fi avut în realitate vreo vină, eram jucat în picioare și se urla cerându-se excluderea mea din literatură, fiindu-mi contestată orice înzestrare și orice îndreptățire literară etc. etc. Brusc eram opus celorlalți competitori, nominalizați ca și mine la acea, în fond, biată distincție, și, prin contrast cu ei, care ar fi reprezentat valoarea în poezie, eu eram făcut praf și pulbere, eram un zero și chiar mai puțin decât atât. Repet: asistam uluit la această dezlănțuire de ură (mai ales pe internet și pe necitite!)… Ce să spun?: sunt prins de-o viață în această alergare absolută care e scrisul literar, alerg pe culoarul meu, însingurat și onest, și vreau, cu cât talent mi-a fost dat și neapărat cu onoare, să duc această cursă până la capăt, în competiție doar cu mine, fără să am de împărțit nimic cu nimeni altcineva, alerg cu dăruire totală, preocupat doar să-mi depășesc nenumăratele limite, slăbiciuni ce dau să mă podidească și să scriu cât mai bine. Atât. În viață voi mai fi greșit, dar, în acest domeniu al scrisului, care contează pentru mine suprem, care e principala miză a existenței mele, n-am făcut nimic de care să-mi fie rușine, am fost și rămân, repet, un alergător însingurat și cinstit, până la capăt. Și, ca precizare, e lucru cert, e istorie literară, e incontestabil: în literatură, am intrat înaintea colegilor de generație biologică, în 1976, la 22 de ani, când eram un student oarecare la o Facultate de Electrotehnică din provincie, și am intrat glorios, volumul meu de debut a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, cu un juriu excepțional și într-o companie de laureați absolut invidiabilă, uitați-vă în arhive. Iar Premiul Uniunii Scriitorilor, cel mai important premiu literar românesc, mi-a fost atribuit de trei ori (după Premiul de debut, pe care l-am amintit, am luat și premiile mari, pentru roman și poezie) pe când eram la Craiova, așadar înainte de a ajunge la Uniunea Scriitorilor. În campania murdară, de o josnicie incalificabilă, care mi s-a orchestrat, se sugera perfid, mincinos pentru înșelarea celor neatenți și neinformați că, iată, mi se dau premii fiindcă ocup o funcție (vai de ea!) la USR, când adevărul era tocmai pe dos (cauza și efectul fuseseră schimbate între ele): nu luam premii fiindcă ajunsesem în acea funcție, ci ajunsesem în acea funcție fiindcă luasem premii, adică activitatea mea, CV-ul meu literar (care numără atâtea premii literare încă din studenție) mă propulsaseră. Cât despre comportamentul meu, dacă a fost sau nu corect, moral în privința premiilor, reamintesc, dacă s-a uitat sau nu s-a luat în seamă (ca să iasă „demonstrația” așa cum doreau denigratorii mei!): în anul 2005, când am fost ales Secretar al USR, tocmai fusesem nominalizat la Premiile USR pentru romanul meu Visul copilului care pășește pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunțită; și, scrupulos, fără să stau pe gânduri, m-am recuzat de la premii (deși așa ceva nu se mai făcuse și nici nu era o incompatibilitate), iar hotărârea de a mă retrage am făcut-o publică printr-un mic text apărut în România literară (a se vedea colecția revistei). În anul 2008, am fost iarăși nominalizat la Premiile USR cu cartea Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită și tot de el povestită. Și încă o dată m-am recuzat. (De data aceea, am pus pe ordinea de zi a Comitetului Director al USR care a avut loc, țin minte, la Cluj, această chestiune a nominalizării la premii a unor scriitori din conducerea USR și am generat o retragere de la premii nu doar a mea, ci a tuturor membrilor CD, nominalizați atunci: într-un fel a fost o nedreptate, fiindcă și Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu și Cartea șoaptelor a lui Varujan Vosganian erau cărți-eveniment care ar fi meritat cu prisosință premiile respective. În continuare, am făcut eforturi pentru a impune o exceptare de la premii a anumitor funcții: și în discuții repetate cu președintele și cu vicepreședintele USR, și în reuniuni ale Comitetului Director și ale Consiliului USR, și chiar ca propunere a mea de modificare a Statutului USR. N-am izbutit însă. Mereu m-am lovit de refuzul celorlalți, care au argumentat că astfel s-ar statua două categorii de scriitori: unii care au dreptul să ia premii și alții care n-au dreptul, ceea ce ar fi o discriminare. Abia după ce am epuizat toate formele prin care căutam să obțin o eliminare de la distincții literare pe criteriul deținerii unor funcții am reînceput și eu să candidez la premii. Și de ce am făcut-o? Fiindcă premiile înseamnă, totuși, un mod de a te verifica, de a vedea unde te situezi în șirul de alergători, de a constata cât cântărește în ochii altora, ai unui juriu competent, încercarea ta literară. Ca să nu spun că acest standard auto-impus, pe care ceilalți nu-l asumau, acela de a nu primi premii, se transformase într-un prilej de defăimare a mea: n-auzeam laude, uite ce atitudine exemplară are, refuză premiile, în schimb tot mai mulți clevetitori de ocazie, exclamau n-are valoare, e un funcționar oarecare. În fine, să ne întoarcem, cum a fost strict cu Premiul de la Botoșani?… În primul rând, nu exista nici un fel de incompatibilitate, de conflict de interese și niciun motiv de refuz al premiului din justificări procedurale: premiul acela nu era un premiu al USR. (Deși, se stabilise, nici măcar premiile USR nu sunt interzise cuiva care ocupă o funcție de conducere! Oricum, în funcția de la USR eu mereu încercasem să mă comport decent, să stau în umbră, să fac un pas înapoi și căutasem, nu exagerez, să refuz premii, recunoașteri publice, nu făcusem nimic incorect ca să le primesc fără să le merit!) Bun, așadar: m-a anunțat Gellu Dorian că am luat premiul. Prima mea reacție, în scris, pe internet, se poate verifica, a fost, ca de obicei, să fac un pas înapoi. I-am răspuns: Am fost ales eu?!, nu-i poate fi dat altcuiva premiul? Mi-a răspuns categoric: Nu! După aceea, desigur, m-am bucurat, era normal să mă bucur, nu? A existat încă un episod petrecut înainte de decernare, care e foarte important și nu e cunoscut de public. Știam deja că am luat premiul, mă aflam în biroul meu de la USR împreună cu Nicolae Manolescu, când a sunat telefonul său mobil. Era Mircea Martin, membru al juriului de la Botoșani, ca și N.M., de altfel. Fără să vreau, am asistat la discuția lor absolut stânjenitoare: M.M. l-a anunțat pe N.M. că vrea să-și schimbe votul, votul pentru mine să i-l dea lui M. Cărtărescu. N.M. n-a acceptat sub nici o formă, replicându-i lui M.M. că n-a votat în nici un tur cu M.C. și, în plus, argumentând că votul e secret, deci nu avea dreptul să se consulte și să se pună de acord (așa cum recunoștea M.M. în convorbirea aceea cu N.M. că procedase!) cu ceilalți trei membri ai juriului care votaseră pentru M.C., Ion Pop, Cornel Ungureanu și Al. Cistelecan etc. etc. Eu m-am întristat foarte tare, nu voiam ca premiul luat de mine să fie pus sub semnul întrebării și umbrit de asemenea neînțelegeri și combinații de culise și i-am cerut dlui N.M., cu vehemență verbală și insistent, poate chiar ireverențios (au asistat la schimbul de replici dintre noi Mihai Zamfir și Steluța Pahonțu) să-l lase pe M.M. să-și schimbe votul. Mi-a fost imposibil să-l scot pe N.M. din convingerea lui: susținea, și cred și acum că avea dreptate, că ce face M.M. împreună cu ceilalți trei este un aranjament inacceptabil, iar eu, unul, trebuie, negreșit, să mă duc să-mi iau premiul fiindcă îl merit și, apoi, mă sfătuia să încetez să mai fiu retractil, defensiv, fiindcă nu e în favoarea mea ca scriitor. Am continuat să încerc în toate felurile să-i schimb decizia: între altele, i-am telefonat lui Dan Cristea rugându-l pe el, ca mai apropiat de vârstă de N.M., să-l convingă să accepte schimbarea votului lui M.M. Nici Dan Cristea nu l-a întors din drum. Eram îndoit și eram teribil de mâhnit. Accentuez, nu-mi doream, nu mă interesa un astfel de premiu, pus la îndoială. Ce m-a liniștit totuși, ce m-a hotărât să accept premiul? Surpriză: decisiv a fost un apel telefonic pe care l-am primit, într-una din zilele următoare, chiar de la Mircea Martin! Mă anunța că am luat Premiul „Mihai Eminescu” și că el urmează să-mi facă Laudatio. Mă ruga să-i împrumut cărțile mele de poezie, îmi spunea că tocmai s-a mutat într-o locuință nouă și are biblioteca vraiște. Mi-a dat adresa și i-am trimis volumele prin șoferul de la România literară. Și, zic încă o dată, m-am liniștit: mi-am zis că fusesem în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, auzisem acea convorbire între N.M. și M.M., pe care n-ar fi trebuit s-o aud; așa e la jurii, se negociază, se schimbă opinii nu totdeauna favorabile unuia sau altuia dintre competitori, se face lobby pentru unul în detrimentul altora. Drept care m-am dus la Botoșani să-mi ridic premiul. Apoi s-a declanșat acel tsunami. Nu făcusem nimic incorect, dar eram acuzat și judecat ca un infractor cum nu s-a mai întâlnit. Toate insultele s-au revărsat asupra mea și asupra poeziei mele. Cu precădere, pe internet, nu în texte de analiză bazate pe lectura poeziei. E de observat și de subliniat: am tipărit după aceea două antologii de versuri, Ploaia trivalentă și Papirus. Au avut un ecou critic deosebit, zeci de cronici, de analize, de la critici literari importanți, din toată țara. Iarăși stupoare: niciuna negativă, toate laudative, iar în unele, sub semnătura unora dintre cei mai valoroși critici de poezie ai noștri, s-a folosit calificativul un mare poet… Ce fel de lume e asta, după ce cod al valorilor morale, după ce busolă smintită se conduce, cum s-o înțelegi și cum să te situezi față de ea?! A, încă o precizare: la o recentă ședință de Comitet Director desfășurată la Arad, din dorința de a avea reguli, proceduri limpezi, am reiterat, a câta oară?, propunerea ca anumite funcții să fie exceptate de la premii. Doar pe jumătate în glumă, am lansat chiar varianta ca doar eu să fiu exceptat de la premii. Iarăși am fost refuzat. Așa încât, probabil, o să ies din greva asta a premiilor literare, o să încetez protestul pe care, oricum, nimeni, nu-l ia în seamă. În fond, de aceea sunt jurii, jurii formate din nume prestigioase ale criticii noastre, responsabilitatea alegerii trebuie să stea pe umerii lor, așa e normal într-o lume normală.

O.R.: „Deasupra capului am o propoziţie însufleţită, / parcă aş duce o torţă aprinsă.”* Mi-ar plăcea să cred că, într-un fel, asta e starea în care scrieți, că propozițiile, frazele sunt „deasupra capului” și le așterneți pe hârtie (sau pe calculator) într-o liniște deplină, fără dificultate. Dar, în același timp, am îndoieli că se întâmplă așa. În ce fel scrieți, de fapt? Cât e de greu acest proces pentru dumneavoastră? Și cum faceți alegerea – „acum va fi poezie, acum mă apuc de roman”?

G.C.: Nu e vorba de o alegere. Așa cum am tot repetat, în realitate lucrurile se petrec în felul următor: poezia și proza, în cazul meu, sunt complementare, sunt cele două picioare de care am nevoie ca să pășesc, un pas cu unul, alt pas cu celălalt, sunt cele două fețe ale monedei, sunt cele două jumătăți ale întregului și eu mă încarc pentru una prin alta, mă pregătesc de una prin alta, aș putea spune chiar, fără să exagerez, mă odihnesc de una prin alta. Lucrez în alternanță, așadar. Și concret: am scris până de curând un roman, pe care l-am și publicat, Ploaia de trei sute de zile, am ieșit din încercarea asta textuală epuizat, aș putea zice chiar am ieșit stors ca o lămâie. Ei bine, sursa mea de regenerare, care, cel puțin până acum a funcționat fără greș, e una specială: când mi se pare că nu mai sunt bun de nimic în proză, fiindcă m-am plictisit, sau fiindcă am încheiat lucrul, sau fiindcă mi-am consumat toată rezerva de vitalitate textuală, trec la poezie, care reprezintă un tip de scriitură, de efort intelectual și un mod de folosire a minții cu totul și cu totul diferite față de solicitările mentale, sufletești, de imaginație și de scris impuse de proză. În proză efortul este permanent și continuu, presupune documentare, studiu, muncă de cioplitor cu dalta în granit. Pe când în poezie e altfel, stai și aștepți, e pândă, poate vei prinde clipa de grație, poate va trece prin mintea ta umbra zeului, poate te vei înălța pentru o clipită miraculos de la pământ, poate te va vizita versul de aur. Și în momentul când, în proză, sunt golit de orice putere, în poezie, paradoxal sau nu, bizar sau nu, sunt plin de puteri, sunt proaspăt, încărcat, nou-nouț, resetat, tocmai bun de lucru, tocmai pregătit să așez pe hârtie stări, gânduri în exprimarea lor verbală cea mai pregnantă de care sunt în stare. Iar cuvintele, și asta am mai spus, nu-mi vin ca turnate, ca-n transă, mai ales în proză. Când scriu roman, există un proces continuu, anevoios, de refacere a propozițiilor cu care vreau să descriu situațiile epice. În poezie, mi se întâmplă să lucreze inspirația. Adică să mă bucur, parcă, de complicitatea cuiva necunoscut și invizibil care, rar, îmi toarnă în urechi versuri de care, apoi, după ce le notez ascultător, mă mir și eu și mă îndoiesc că ar fi ale mele. Însă, de bună seamă, scrisul e o acțiune intelectuală și sufletească formidabilă, complexă; e formidabil să stau încordat ca un arc și să clădesc edificii din cuvinte, într-o înșiruire cât mai precisă, urmând planurile, intențiile mele auctoriale. Ceea ce este în chip superior împlinitor pentru tine, cel care practici literatura. Să dobândești atâta iscusință încât cuvintele pe care le așezi în pagină să-ți slujească intențiile de autor este, probabil, cea mai mare satisfacție pe care o poți avea. E o împlinire mai mare și decât premiile, despre care am vorbit atâta, și decât laudele criticilor, și decât succesul de public: această capacitate a ta, când o dobândești, de a construi un edificiu verbal în care cuvintele să-ți urmeze cu fidelitate gândurile, cu fidelitate și cât mai pregnant, mai expresiv, mai înnoitor cu putință. Am mai spus: răsplata cea mai mare pentru un ins care scrie este chiar facerea cărții, cartea însăși pe măsură ce o scrie, fiindcă o scrie, fiindcă o duce la bun sfârșit. Fiindcă termină de construit edificiul său verbal, scriitorul se salvează, cu fiecare carte terminată el își înfrânge moartea, o îndepărtează de sine.

O.R.: Suntem în secolul 21, apar nenumărate cărți, simultan cu opinia generală că azi nu se mai citește. Vă gândiți vreodată câte exemplare se vor vinde din volumul la care lucrați? Câți cititori vor ajunge la rândurile dumneavoastră? Și, dincolo de asta, considerați că scrieți (iar acum mă refer strict la proză) exclusiv pentru un cititor rasat, rafinat, cunoscător sau puteți fi receptat și de masa largă, să-i spunem, a cumpărătorilor de cărți?

G.C.: Ei, da, iată o problemă spinoasă, pe care ați identificat-o pătrunzător: cât ecou are literatura pe care o propun publicului. Trebuie observat că e o diferență evidentă, uneori uriașă, între valoare, valoare absolută, dacă e de închipuit așa ceva, și notorietate. Notorietatea vinde, nu valoarea: regretabil, dar asta e situația. Arareori, la un autor, valoarea și notorietatea sunt egal distribuite. E cazul fericit și nu e cazul meu. Eu nu mă pricep și nici nu-mi place să mă promovez, nu știu să mă vând. Am o retractilitate, am sentimentul că datoria mea e să scriu cât mai bine, iar în clipa când cred că am reușit asta, am convingerea și că misiunea mea s-a încheiat. Ce urmează după aceea, aventura seducerii cititorilor, atragerea lor spre tine prin orice mijloace sau, oricum, prin mijloace străine de valoarea în sine a textului literar, nu mai e treaba ta, nu te mai privește pe tine, autorul acelei cărți. Îmi dau seama că această strategie a prezenței auctoriale (o prezență auctorială rezervată, discretă, defensivă) nu m-ajută. Îți trebuie o promovare agresivă, trebuie să fii mereu în ofensivă și să curtezi eventualul cititor, să-i intri în ochi, să-l provoci, să-l atragi, să-l zgâlțâi cumva, făcându-l să-ți acorde atenție ție în detrimentul altora și făcându-l să lase de-o parte alte tentații (și, vai!, există destule, greu de refuzat, în vremea noastră…). Dar eu nu fac asta. Nu mă pricep, nu-mi place. De aceea, probabil, cărțile mele nu se vând prea bine. Dacă mai am și ghinionul să scot cartea la o editură cu o difuzare deficitară, dacă mai am și un handicap de imagine publică creat cu diverse prilejuri (cum ar fi nebunia cu premiul descrisă aici ori atacurile nebunești la adresa USR), atunci, e și mai dificil. Totuși, nu disper, îmi văd de calea mea: mă străduiesc să scriu cât mai bine (excepțional, tulburător și înnoitor, dacă se poate!) și de voi izbuti cu adevărat, atunci, n-are cum să fie altfel, vor veni și cititorii, oricât de târziu, dar vor veni, cititorii obișnuiți, care îi vor urma pe cititorii profesioniști, cititorii-călăuză, criticii literari; aceștia deja s-au aflat, se află alături de încercările mele literare, cuvintele lor de apreciere și de încurajare mă onorează, m-ajută să merg mai departe.

O.R.: Pentru că am ajuns la cititori și având în vedere că sunteți un om implicat profund în viața revistelor literare, care este situația actuală a revistelor tipărite, mai ales că inclusiv „România literară” apare și online? Cine sunt cei care le citesc, cât timp vor mai reuși să-și mențină ediția tipărită?

G.C.: Sper că revistele pe hârtie vor supraviețui acestui asalt insidios și greu de parat al publicațiilor din spațiul virtual. Așa cum n-a murit radioul fiindcă a apărut televiziunea, așa cum n-a murit teatrul pe scenă, viu, fiindcă a apărut cinematograful. Oricum, ar fi o ireparabilă pierdere să moară revistele pe hârtie, în format clasic. În opinia mea, ele reprezintă, în comparație cu ce apare în mediul online, un spațiu de rafinament și securizat, ca o muzică live la pian și la orgă, când în jur, peste tot, răsună strident, amplificată de difuzoare o melodie excesivă, supărătoare ca un țipăt, obținută din tobe și chitare electrice și prelucrată pe calculator. Văd revistele literare pe hârtie ca pe un spațiu unde e posibilă o grilă a valorilor atent aplicată, unde se manifestă spiritul critic și sunt posibile o ordine literară, o geometrie a valorilor, trasate clar, cu gust, cu pricepere. Vedeți, internetul ne-a adus un câștig uriaș, prin accesibilitatea incomparabilă la informație pe care ne-o îngăduie. Dar, ca în tot ce e omenesc, binele nu ființează singur, ci în dualitate cu răul. Iar răul în cazul internetului provine tocmai din ceea ce constituie principala sa calitate – această inimaginabilă accesibilitate, această ușurință formidabilă de a răspândi informație. Și răul se cheamă fake news, cu un termen generic. Dar, în mod particular, fake news se pot transforma în dezinformare, calomnie, atac la persoană, demonizare și lapidare publică fără justificare etc. etc., care sunt ușor de pus în practică și greu, dacă nu imposibil, de stopat, de contracarat. Întorcându-ne la revistele online, șansa lor ar fi ceea ce dă principiul însuși de ființare la revistele pe hârtie: și anume să-și asume spiritul critic, să publice exigent, pe criterii strict de valoare literară. Altfel, revistele online își pierd orice credibilitate: fiind cu porțile prea larg deschise, adică fără exigența calității, adică fără un gardian critic la intrare, competent și onest, capabil să stabilească în mod corect ce anume îndeplinește criteriile de calitate și e publicabil și ce anume trebuie respins, ele se transformă într-un spațiu haotic în care sunt aruncate de-a valma lucruri bune și lucruri foarte proaste, într-o egalizare vinovată din care n-avem cum să ieșim decât învinși, cu toții.

O.R.: În calitate de colaborator la revista online „Literatura de azi”, cu rubrică săptămânală, v-aș ruga să adresați câteva gândurilor cititorilor noștri. Nu înainte, însă, de a vă mulțumi pentru acordarea acestui interviu.

G.C.: Gândurile mele către cititorii Literaturii de azi sunt strict legate de pledoaria anterioară. Revista Literatura de azi este una din publicațiile online care trece testul credibilității. Adică are spirit critic, cultivă valoarea și se străduiește (iar după opinia mea de cititor al ei și reușește!) să promoveze literatura de calitate. Care e rețeta succesului? Una simplă, aceeași ca și la revistele în format clasic, pe hârtie. Calitatea, competența celor care fac acea revistă. Or, redactorii responsabilii ai acestei publicații online sunt de toată încrederea: Daniel Cristea-Enache este una dintre instanțele critice care contează cu adevărat în literatura română de astăzi și, apoi, este un director norocos, căci îl secondați dvs., cu bun gust, cu inteligență și cu atașament pentru literatură. Așa încât, cititorii Literaturii de azi, între care mă bucur să mă număr, sunt în evident câștig alegând să citească această revistă și nu altele.

*din poezia „O viziune: univers înşelător” de Gabriel Chifu

[interviul a fost publicat în revista „Literatura de azi” pe 16 iulie 2017]

(sursa foto: pinterest.pt)