Camelia Radulian
Ca şi cum m-ar împuşca o privire în frunte
mă împrăştii
mă recompun abstract
cu ochii într-o pungă de biscuiţi
şi buzele într-o cutie de acadele
îmi scot mâinile din bandaje
rup ploile
din care plouă peste oraş
însuşi oraşul nostru tăcut
te întreb
și tu nici n-ai apucat să mă părăsești
pentru că nu mai e nimic de părăsit
îmi eşti oare dragoste
sau moarte
sau o provincie care n-a mai vrut să mă nască
în acest strai de întuneric
sub care îmi ghemuiesc
amantele plânse
mâncând pâine cu caviar şi singurătate
în cea mai desăvârşită sfâşiere a anului nou
Ah, un poem violent
loveşte cu piciorul
în burta cuvintelor smochinite flămânde
iată-le zvârcolindu-se pe cartoane
sub cerul rupt în două ca un ziar
Doi navetiști
și-au învelit în ele
pâinea şi viaţa
sorbind șampanie într-un tren.
Tu despre mine să ştii
că încă vieţuiesc
pe străzi cu vagabonzii.
Dorm pe pământ.
Beau mult
şi dimineaţa îmi strâng gunoierii
(cu o mătură de nuiele)
umbra îndrăgostită de tine.
