Două amintiri cu Mama

Cu Mama, două amintiri ale mele se repetă, fiindcă sînt „categoriale” ori „situaționale”: ele grupează mai multe zile, la date diferite, în care făceam, noi doi, același lucru.
Cînd mergeam pe trotuar de mînă cu Mama, eu fiind foarte mic, la creșă ori la grădiniță, curiozitatea mă făcea să vreau să merg la marginea trotuarului, ca să văd mașinile. Mama nu mă lăsa și mă trecea în partea cealaltă a trotuarului, mergînd ea mai aproape de stradă, ca să mă protejeze. Eu mă făceam că uit înțelegerea și dădeam s-o iau de mîna dreaptă, ca să fiu mai aproape de stradă; ea zîmbea, înțelegînd viclenia mea, și mă lua de mînă cu stînga, astfel încît între mine și stradă să fie ea.
A doua situație e una „statică”. Sîntem la Cofetărie și, mîncînd împreună o prăjitură (fiecare pe a lui), ajungem în momentul cînd în farfurioare sînt ultimele bucățele. Cum să iei ultima bucățică din farfurie doar cu lingurița din mîna dreaptă, fără să pui mîna stîngă pe ea? După vreo trei tentative distincte ale mele (un copil la care numai ambiția putea contracara plictiseala), Mama m-a învățat.
Și azi, uneori, cînd mănînc ultima bucățică dintr-o prăjitură, mă gîndesc la Mama.
Iar mîncarea din farfurie nu o arunc la gunoi, chiar dacă e vădit proastă. O consum cu stoicism, fiindcă „să arunci mîncarea e păcat, puiule”, cum mi-a spus mie odată o tanti în rata București – Snagov, care mă luase în brațe și mirosea a om bun.

(foto din arhiva personală)