Literatura de aziLiteratura de azi
11.03.2019

De ce poartă omul pedeapsa atâtor dorinţi de care nu are vină?

Cu privire la muzică, ştii ce-mi vine în minte? Fiecare din noi e un instrument, fiecare suflet are sunetul lui. Aşa, de pildă, unii au o vioară… alţii un pian discordat… alţii o mandolină… unii castaniete… celălalt un cimpoi, un trombon, o chitară… Alţii gramofoane, adică sunt veseli, trişti sau sensibili, numai pe plăcile altora; mai sunt şi fluiere, piculine, sunt şi ţiuitori de moşi… Închipuiește-ți un suflet care ar suna ca toba mare! Sunt şi harfe minunate ca sufletul tău, Alina…! Al meu are două instrumente, fireşte două. Am statornicit că trăiesc dublu: un fluier duios, care cântă în mijlocul naturii, cântă o doină simplă, molcomă, armonitoare… şi când sunt între oameni, o orchestră complicată, dureroasă, tumultuoasă. Să porţi mereu, sau aproape mereu o orchestră în tine, e obositor, nu e aşa, amica mea? Sunt şi zile când cântă divina armonie a vreunui solo minunat… sunt şi astfel de zile – puţine, rare. Mi-aduc aminte de unele… Ce proastă sunt azi… îmi vine să plâng fără pricină… Am aşa zile fluide. Dar tu? Ce întrebare! Tu nu, tu eşti cuminte.
Da… sunt şi ceasuri bune. Să le lăsăm să doarmă… să nu le deşteptăm. Să nu ne tulburăm singuri sufletul. Să nu ne întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufiş parfumul, să nu ne rătăcim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie… să nu cercetăm colţurile de văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun suspin să cadă… să nu alergăm înfriguraţi pe cărările unde am auzit vreun cântec cum n-a mai fost altul… Să nu răscolim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropat vreo amintire. E o durere zadarnică. Nu mai găsim – nu se mai întoarce – acelaşi palpit, aceeaşi izbitură de sânge în piept şi obraz, aşa cum a fost nu mai reînvie. Trebuie să ţi-o spui cu putere, numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutând, pe câmpiile pustii, florile odinioară căzute din mila drumului.
Să porţi în tine o orchestră! Valuri de armonie să se înalţe şi să coboare ca jocurile mării! Ce obositor cântec! Adesea mă doare trupul de truda lui…
Prin ce greşeală s-au închis în mine aceste melodii, care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat ca un şipot prins între stânci fără să se poată scurge! Ce e omul de vină de el singur? Din picătura din care s-a creat, de ceea ce a fost în ea de lanţul nesfârșit al eredităţilor?
De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinţi de care nu are vină?

Hortensia Papadat-Bengescu, din „Femeia în fața oglinzii”

(fragment selectat și redactat de Odilia Roșianu)

În imagine: „Woman in Front of Mirror” de Yasuo Kuniyoshi (sursa foto: wikiart.org/en/yasuo-kuniyoshi/untitled-woman-in-front-of-mirror-1945)

485 cititori