Cum se sfârșește o dragoste?

RĂTĂCIRE. Chiar dacă orice dragoste este trăită ca fiind unică și chiar dacă subiectul respinge ideea de a o mai repeta cândva, mai târziu, el intuiește, totuși, uneori, în străfundurile sale, un fel de polenizare a dorinței sale îndrăgostite; și înțelege atunci că, până la moarte, el este sortit rătăcirii, din dragoste în dragoste.

1. Cum se sfârșește o dragoste? – Cum, dar se sfârșește? În definitiv, nimeni – în afară de ceilalți – nu știe nimic în această privință; un soi de inocență maschează sfârșitul acestui lucru conceput, afirmat, trăit la scara eternității. Orice s-ar întâmpla cu obiectul iubit, fie că dispare, fie că trece în regiunea mai călduță a Prieteniei, oricum, nici măcar nu remarc atunci când se face nevăzut: dragostea care s-a sfârșit se îndepărtează către o altă lume, asemenea unei navete spațiale care încetează să mai semnalizeze: ființa iubită răsuna înainte ca un vacarm; or, acum iat-o, deodată, opacă (celălalt nu dispare niciodată atunci când și așa cum te-ai aștepta). Acest fenomen se datorează unei constrângeri a discursului îndrăgostit: nu pot eu însumi (subiect îndrăgostit) să-mi construiesc până la capăt povestea de iubire: nu-i sunt poetul (recitatorul) decât la început; capătul acestei povești, la fel ca propria-mi moarte, aparține celorlalți; ei sunt cei care vor scrie, în marginea ei, romanul, narațiunea exterioară, mitică.
2. Nu încetez să fiu activ – mă încăpățânez să fiu activ, orice mi s-ar reproșa și oricare mi-ar fi descurajările, ca și cum dragostea ar putea, într-o bună zi, să mă copleșească, ca și cum Binele Suveran ar fi încă posibil. De unde această curioasă dialectică care face să se succeadă, fără să încurce una pe cealaltă, dragostea absolută și dragostea absolută, ca și cum, prin dragoste, aș avea acces la o altă logică (absolutul nemaifiind constrâns să fie unic), la un alt timp (din dragoste în dragoste, trăiesc instantaneități verticale), la o altă muzică (acest sunet, fără memorie, rupt de orice construcție logică, indiferent la ceea ce-l precedă sau la ceea ce-i urmează, acest sunet este, în esența lui, muzical). Caut, încep, încerc, merg mai departe, alerg, dar niciodată nu-mi dau seama că ajung la capăt: despre pasărea Phoenix nu se spune că moare, ci numai că renaște (pot deci renaște fără să mor?).

De îndată ce nu mă mai simt preaplin și cum, totuși, nu am de gând să mă sinucid, rătăcirea devine inevitabilă. Werther el însuși a înțeles ce înseamnă toate acestea – trecând de la „biata Leonora” la Charlotte; deplasarea, e adevărat, e anulată; dar, dacă ar fi supraviețuit, Werther ar fi rescris aceleași scrisori unei a treia femei.

3. Rătăcirea îndrăgostită are și aspecte comice: seamănă cu un balet, mai mult sau mai puțin alert, în funcție de rapiditatea subiectului infidel; dar poate fi și o operă grandioasă. Olandezul blestemat este condamnat să rătăcească pe mare atâta vreme cât nu va fi găsit o femeie cu o credință veșnică. Eu sunt acel Olandez Zburător; nu pot să nu rătăcesc (să nu iubesc) în virtutea unui semn străvechi care m-a sortit, încă din vremea foarte îndepărtată a copilăriei mele dintâi, zeului Imaginarului, chinuindu-mă cu o nevoie nestăpânită de cuvinte, care mă face să spun „Te iubesc”, din escală în escală, până când, în sfârșit, cineva va culege aceste cuvinte și mi le va înapoia; dar nimeni nu poate asuma răspunsul imposibil (al unei întregiri insuportabile), și-atunci rătăcirea continuă.
4. De-a lungul unei vieți, toate „eșecurile” din dragoste seamănă (și pe bună dreptate: ele provin din aceeași lacună). X… și Y… nu au știut (putut, vrut) să răspundă la „cererea” mea, să adere la „adevărul” meu; nu au modificat o iotă din sistemul lor; pentru mine, X… și Y… sunt incomparabili; or, eu îmi trag energia unui mereu nou început tocmai din diferența dintre ei, model de diferență mereu luată de la capăt. „Mutabilitatea” permanentă” (in inconstancia constans) de care sunt pus în mișcare, departe de a-i mătura din cale pe cei aflați toți încadrați aceluiași model funcțional (mai precis, pe cei care nu răspund la cererea mea), dimpotrivă, dislocă violent falsa lor comunitate: rătăcirea nu omogenizează, ci străluminează pe unul prin celălalt; și astfel se naște nuanța. Voi înainta, așadar, până la capătul tapiseriei, din nuanță în nuanță (nuanța fiind acea ultimă stare a culorii care nu poate fi numită; nuanța este Nesupusă).

Roland Barthes, „Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit” (Vasul-fantomă)

(text selectat de Odilia Roşianu)

(sursa foto: kisspng.com)