Zăpada halucinantă de afară (nu-mi amintesc să fi apucat ninsori atît de tîrziu în martie) îmi dă gustul bun al copilăriei cu sania, cu mănuși și căciulă; și, putea lipsi?, cu cheia de gît.
Aveam o sanie cu tălpici roșii, care bineînțeles că nu aluneca bine. Îi bate o roată, glumeam amar, fiindcă avea o deviație spre stînga pe care trebuia s-o controlez cînd mă dădeam cu ea pe derdeluș. În fața blocului nu era însă nici un derdeluș, ci o stradă îngustă; și îngustată și mai mult de mașinile parcate. Ca să alunece sania, alergam cu ea în brațe, apoi o trînteam pe zăpadă și din trîntire mă culcam cu pieptul pe ea. Mai mult alergam cu sania în brațe decît mă puteam da cu ea acolo; cînd sania în fine lua contact cu zăpada și începea să alunece, de obicei mă trezeam cu un tolomac de amic fix pe ruta mea, și trebuia să opresc ori să-l ocolesc. Tolomacul părea picat din lună: „A, voiai să te dai cu sania pe aici? Scuze!”.
Mai era varianta în care stăteam în fund pe sanie, cu un aer satisfăcut-trufaș, iar un amic trăgea de sfoara rezistentă, cabrîndu-se ca un căluț. Dar aici funcționa reciprocitatea: eram, pe rînd, „cai” și „călăreți”, fiindcă nimeni n-avea chef să tragă la o sanie dacă în inima lui n-ar fi luminat fericirea aflată aproape: să fie el însuși călare pe sanie și tras de un „căluț” destoinic.
Nu ne păcăleam unii pe alții cu timing-ul, ci eram fair-play. Ca să ne distrăm suplimentar, uneori, „calul” prelungea trasul și accelera, iar apoi zvîcnea de sfoară într-o parte, răsturnînd sania cu „călărețul” ei. Cal și călăreț rîdeau sonor, nechezau de bucurie, iar apoi schimbau rolurile și porneau iar „la drum” cu sania.
Daniel Cristea-Enache 23.12.2019
Cu sania
