Daniel Cristea-Enache
La nașterea Băiatului, în februarie 2000, am fost un tată complet depășit de situație.
Alina s-a chinuit toată noaptea anterioară, luînd la un moment dat între dinți o batistă, cum mi-a povestit după aceea, ca să nu strige de durere, în timp ce fericitul viitor tată dormea dus.
Dimineața, haidem repejor la maternitate: tot în Giulești, unde fusesem și eu oferit lumii în 1974, și tot în februarie.
Matei s-a născut după ora 19 și mi s-a șters complet din memorie ce am făcut eu între 9 și 19. Probabil că nimic care să merite a fi ținut minte.
Și totuși îmi amintesc cum stăteam pe un hol, eu și cu Irina, mama Alinei, iar tînărul de aproape 26 de ani, alb ca varul, auzea niște urlete îngemănate din salonul alăturat. A noastră strigă? întrebam șoptit, în timp ce urletele alea făceau să-mi treacă fiori pe șina spinării.
După serii de urlete ce păreau a fi ale unui balaurițe cu zece capete în chinurile facerii, Matei s-a născut seara, prin cezariană, soluția la care medicul a apelat în ultimă instanță.
Ni l-a arătat o soră pentru o secundă și apoi a fugit cu copilul nostru pe un alt hol. Avea un obraz roz și frumos; și ne-am topit, eu și Irina, de fericire.
După aia ne-au dat afară din maternitate, iar eu m-am jucat toată noaptea „Age of Empires” pe nivelul Hardest, să-mi revin după emoțiile de peste zi.
Eram tată.
