Atât de tare îl iubea

În ziua în care a murit Valeriu Cristea, pe 22 martie 1999, Nașa, soția lui, mama mea adoptivă din 1987, a încercat să se sinucidă.
Ne-a scris o scrisoare în care ne cerea iertare și a luat un pumn de medicamente.
Slavă Domnului că soția fratelui meu a găsit scrisoarea și am dat buzna în cameră peste Nașa pe care o lăsasem să doarmă un pic, după ziua aceea monstruoasă în care murise Valeriu. Și noroc că nașul meu de căsătorie, care era pe atunci medic la Municipal, ne-a spus să o aducem de urgență la spital.
Deși băusem un pahar de vodcă, am plecat în trombă cu mașina spre spital (nu mai știu dacă era Municipalul sau Urgența), mergînd fix pe banda a doua, cu farurile puse pe faza lungă și cu avariile aprinse, astfel încît oricine să-și dea seama că era o situație disperată. Era oricum seara și nu prea era trafic, dar mașinile se dădeau la o parte din calea mea, ca în fața echipajelor SMURD de azi.
Am ajuns repede, iar medicii au preluat-o imediat pe Nașa, care era inconștientă. După niște minute care mi s-au părut nesfîrșite, ne-au spus că era bine; și, de acum, în afara oricărui pericol.
A doua zi, Nașei îi era tare rușine; nu se uita în ochii mei cînd vorbeam cu ea, ci privea alături și plîngea. I-am spus că Valeriu a vrut ca ea sa trăiască; și că ea, fiind credincioasă, ar fi făcut unul dintre cele mai mari păcate dacă și-ar fi luat viața.
În cei cincisprezece ani cîți a mai trăit, ea a fost deseori fericită, deși fericirea ei nu mai era întreagă, de cînd murise Valeriu. Încercarea ei de a se sinucide nu a fost nici livrescă, nici „intelectuală”, nici „filozofică”. A vrut să-și ia viața și gata.
Atît de tare îl iubea Nașa pe Valeriu.

În imagine: Doina (1945-2014) și Valeriu Cristea (1937-1999), părinții mei adoptivi, în 1984 (foto din arhiva personală)

(text apărut la rubrica LIFE/9.12.2018)