Literatura de aziLiteratura de azi
07.10.2019

Aş putea oare duce în altă lume ceea ce am uitat să visez?

Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viaţa.
Să refuzăm, aşadar, tot ceea ce ne ridică
Spre irespirabile culmi,
Veşnice şi lipsite de flori.
Să ne mulţumim doar cu ştiinţa de a accepta,
Şi, câtă vreme sângele încă bate la tâmple,
Şi nu se zbârceşte în noi
Însăşi iubirea, să dăinuim,
Precum ferestrele, cu lumina lor transparentă
Lăsând să şiroiască afară ploaia cea tristă, doar
Amorţiţi de soarele ce-ncălzeşte
Şi reflectându-l puţin.

***

Încep să mă cunosc. Eu nu exist.
Sunt intervalul dintre ceea ce doresc să fiu şi ceea ce au făcut
alţii din mine,
Sau jumătatea acestui interval, căci mai există şi viaţa…
Asta sunt, în sfârşit…
Stinge lumina, închide uşa, fă cumva să nu se mai audă
târșâitul papucilor de pe coridor,
Să pot să rămân singur în cameră şi să-mi tihnească bine de
mine.
E un univers ieftin.

***

În noaptea teribilă

În noaptea teribilă, substanţă naturală a tuturor nopţilor
În noaptea de insomnie, substanţă naturală a tuturor nopţilor mele,
Îmi reamintesc stând de veghe în această somnolenţă stânjenitoare,
Îmi reamintesc de cele făcute şi de cele pe care aş fi putut să le fac în viaţă.
Îmi reamintesc, iar o nelinişte
Mă străbate ca o înfrigurare prin corp, ca o spaimă.
Ireparabilul din trecutul meu-acesta este cadavrul!
Toate celelalte cadavre ar putea fi doar iluzie.
Toţi morţii ar putea să fie vii în altă parte.
Şi chiar toate clipele mele din trecut s-ar putea să existe altundeva,
În iluzia spaţiului şi a timpului,
În falsitatea transformării.

Dar ceea ce nu am fost, ceea ce n-am făcut,
ceea ce nici măcar n-am visat;
Ceea ce numai acum văd că trebuia să fi făcut,
Ceea ce numai acum văd limpede că trebuia să fi fost –
Iată ce anume e mort undeva dincolo de toţi Zeii,
Iată-iar la urma urmelor era tot ce se afla în mine mai bun –
ceea ce nici Zeii nu pot face să trăiască…

Dacă într-o anumită clipă
Eu aş fi luat-o la stânga în loc să o iau la dreapta;
Dacă într-un anumit moment
Aş fi spus da în loc de nu, sau nu în loc de da;
Dacă într-o anumită conversaţie
Aş fi pronunţat frazele pe care numai acuma, în semisomn, le elaborez –
dacă toate astea s-ar fi întâmplat aşa,
Altul aş fi fost eu astăzi, iar probabil că întreg universul
Ar fi devenit pe neobservate şi el altul.

Însă nu am luat-o spre partea definitiv pierdută,
Nu am luat-o, nici nu m-am gândit să o iau, şi doar acum îmi dau seama;
Însă nu am spus nici nu şi nici da, şi numai acum văd ceea ce nu am spus;
Iar toate frazele pe care trebuia atunci să le spun răbufnesc din mine acum,
Limpezi, inevitabile, naturale,
Conversaţie încheiată în mod definitiv,
Subiect perfect rezolvat…
Însă numai acum mă doare ceea ce niciodată nu a fost şi nici retrospectiv nu va exista.

Ceea ce am ratat cu adevărat nu mai are nicio speranţă
În niciun sistem metafizic
Aş putea lua cu mine în altă lume ceea ce am visat,
Dar aş putea oare duce în altă lume ceea ce am uitat să visez?
Acestea, într-adevăr, visurile nevisate, ele sunt cadavrul.
Îl înmormântez în sufletul meu pentru totdeauna, pentru toate
timpurile, pentru toate universurile.
În această noapte în care nu dorm, şi pacea mă înconjoară
ca un adevăr din care eu nu fac parte,
Iar clarul de lună de-afară, ca o speranţă ce-mi lipseşte, e pentru mine invizibil.

***

Păstorul îndrăgostit

Pe vremea când nu te aveam
Iubeam Natura aşa cum pe Cristos îl iubeşte liniştitul călugăr…
Iar acum iubesc Natura
Ca un călugăr liniştit pe Fecioara Maria,
Cu religiozitate, în felul meu, ca şi înainte,
Dar cumva mai emoționat, mai apropiat.
Văd mai bine şi râurile când merg împreună cu tine
Pe câmpuri până la malul râurilor;
Întins alături de tine privind spre nori
Îi văd mai bine…
Tu nu mi-ai luat Natura…
Tu nu mi-ai schimbat Natura…
Tu ai adus Natura aproape de mine,
Fiindcă tu exişti o văd şi pe ea mai bine, însă aceeaşi,
Fiindcă tu mă iubeşti, o iubesc în acelaşi fel, dar mai mult,
Fiindcă tu mă alegi pe mine pentru a te avea şi a te iubi,
Ochii mei au fixat-o mai îndelung întârziind
Asupra tuturor lucrurilor.

Nu regret ceea ce am fost altădată
Fiindcă mai sunt şi acum tot așa.
Regret doar că altădată nu te iubeam.

………………………………..

Mai nou, mă trezesc zi de zi plin de bucurie şi de mâhnire.
Altădată mă trezeam fără nici un fel de senzaţii; mă trezeam.
Sunt şi bucuros şi mâhnit fiindcă pierd ceea ce visez
Şi pentru că pot sta în acea realitate unde se află cele visate de mine.
Nu ştiu ce-i de făcut cu senzaţiile mele,
Nu ştiu ce ar trebui să fiu singur doar cu mine însumi.
Aş vrea ca ea să-mi spună ceva ca să mă trezesc din nou.
Cel care iubeşte diferă de cel care este de obicei.
E aceeaşi persoană fără nimeni.

……………………………….

Neştiind cum să adorm, mi-am petrecut toată noaptea cu viziunea chipului ei lipsit de spaţiu
Şi de fiecare dată văzând-o altcumva decît ceea ce găsesc eu la ea.
Îmi structurez gândurile amintindu-mi cum mi se arată atunci când îmi vorbeşte,
Iar în fiecare gând ea se modifică armonizându-se cu propria ei asemănare.
A iubi înseamnă a gândi.
Şi iată că eu aproape uit să mai simt prin faptul că mă gândesc la ea.
Nu ştiu bine ce vreau, inclusiv de la ea, deşi numai la ea mă gândesc.
Sunt cuprins de o enormă neatenţie şi foarte animată.
Atunci când doresc să o întâlnesc,
Aproape că prefer să n-o întâlnesc,
Pentru a nu fi nevoit mai apoi să o părăsesc.
Şi prefer să mă gândesc la ea, fiindcă de ea aşa cum este mi-e oarecum teamă.
Nu ştiu bine ce vreau, nici nu vreau să ştiu ce anume vreau.
Vreau doar să mă gândesc la ea.
Nu-i cer altceva nimănui, nici măcar ei, decât să pot să gândesc.

Fernando Pessoa

(traducere de Dinu Flămând)

(selecție de Odilia Roșianu, apărută la rubrica LITERATURĂ/29.07.2018)

(sursa foto: magnifisonz.com)