Constantin Cucoș 
Orice exercițiu educațional este prefațat de o perspectivă ideatică, de o gândire prealabilă, de o viziune. De la cele mai mici gesticulații formative și până la marile sisteme pedagogice, se întrevede un punct de vedere care justifică, directivează sau validează ceea ce se face la nivel de practică paideică. Viziunea aduce coerență și continuitate, asamblează parcursuri parcelate, dă credibilitate, substanță și valoare în raport cu ceea ce se întreprinde la nivel faptic. A avea o idee despre ceea ce urmează să se întâmple ține de caracterul conștient și finalist al activității educaționale. Educația nu se face la întâmplare, fără un orizont axiologic, fără vizarea unor scopuri, a unor căi sau mijloace pe măsură. Eșecul celor mai multor demersuri educaționale este dat (și) de faptul că nu se decantează sau asumă, de la început, o viziune, un concept, o filosofie educațională integrativă, atotcuprinzătoare.
Nu trebuie uitat, de asemenea, că educația este specifică doar omului iar exercitarea ei este strâns legată de caracterul anticipativ și proiectiv al tuturor acțiunilor umane. Viziunea presupune a avea o imagine dinainte, eventual a ajunge la o bună vedere, înseamnă pregătire și mobilizare înspre o țintă creionată la începutul unui parcurs acțional, reclamând, totodată, mișcarea ființei înlăuntrul unor repere valorice. Prefațarea înseamnă poziționare reflexivă, competență anticipativă, asumare responsabilă a statutului de om ca ființă ce se creează și se perfectează pe sine.
Filosofia educației, ca ipostază a științelor educației, vizează un plan reflexiv, de proiectare a unei viziuni, de articulare sau adunare a unor demersuri secvențiale, de integrare a tehnicului sub panoplia unei direcții, a unui scop, a unei valori. Într-un fel, o atare interogație este deopotrivă bornă de plecare, far conducător dar și „punct terminal” valorizator al oricărui parcurs paideic. Ea se întreabă de ce facem educație, unde trebuie să ajungem, dar și unde am ajuns, care e valoarea rezultatelor educației, ce avem de făcut pe mai departe.
Filosofia educației nu este un simplu excurs speculativ, atârnat în mrejele unui virtual indeterminat, ci devine o reflecție responsabilă pe marginea realităților educaționale, prezente sau de perspectivă, deseori problematice sau rebele. Ea poate prefața sau directiva moduri de a face educația, dar și ratifica, întări, evalua trasee deja consumate în această direcție. Poate deveni un izvor de inspirație, de înnoiri și creativitate didactică, detonator de practici vizionare, dar și criteriu de aprobare sau invalidare a unor parcursuri educaționale. Poate dinamiza educația, atunci când este racordată la o filosofie umanistă, înaltă, dar o și poate înfrâna, subjuga, perverti, când se supune unor politici problematice sau devine ea însăși o formă de ideologie. Câte moduri de a o gândi asupra educației, tot atâtea deschideri, reinventări, problematizări sau pericole.
Vizată de multe ori ca „ruda săracă” a filosofiei, ignorată și de filosofi (pentru că paideia era o chestiune derivată, altele fiind centrele majore de interes), dar și de pedagogi (întrucât e „aeriană”, speculativă, departe de problemele curente), trebuie punctat faptul că din perspectivă istorică este prima variantă de coagulare a pedagogiei ca excurs explicativ sau diriguitor al educației, desigur una deductivă, pe bază de reflecție și procesare strict ideatică, intelectivă. A fost nevoie de sute (chiar mii) de ani pentru ca o atare poziționare să fie întărită și prin scrutarea directă a faptelor educaționale, prin intuirea directă a procesualității educaționale, prin experimentare și derivare a unor principii acționale pe baze factuale. Cu toate acestea, varianta primă, deductivă, interpretativă, valorizatoare nu a dispărut, ci a însoțit, complementat, semnificat noile tipuri de cunoaștere sau raportare la faptul educațional. În același timp, această disciplină este îngemănată și cu istoria pedagogiei, respectiv a ideilor și sistemelor de gândire pedagogică care s-au editat în timp, detașându-se prin tematizări specifice de simpla evocare istoricistă, diacronică.
Filosofia educației orientează practica educațională ca atare, îi găsește sau îi imprimă un sens. Nu rămâne la stadiul unei simple ideatici, ci deschide căi transformatoare. Aureolează practica educațională și o scoate din inerție, din tipare sau din mecanici păguboase. Poate deveni vectorul schimbării, înnoirii, revelației în materie de formare a omului. Într-un fel, poate prefața sau produce reformări la nivel societal, istoric, civilizațional. Poate „deștepta” o societate, dar o și poate gripa, perturba, dezagrega, atunci când viziunea este instrumentalizată politic, acaparată de o putere pernicioasă. O nouă viziune despre educație conduce către un nou model de om, o nouă civilizație, o nouă lume. Înaintăm de la un timp la altul (și) prin modul în care gândim importanța și semnificația educației.
Pentru a avea consecințe practice, filosofia educației trebuie absorbită la nivelul unor politici publice, să fie îmbrățișată, activată, aplicată de niște oameni concreți (decidenți), să se traducă în măsuri efective. Cât timp viziunile doar se anunță, fără a fi prelungite în gesticulații concrete sau supuse la proba faptelor (chiar și parțial), acestea rămân doar efuziuni „poetice”, simple visuri de perspectivă sau speculații gratuite.
