Valențe pedagogice ale sărbătorii

Temporalitatea este percepută mai bine când apar discontinuități, schimbări, diversități în ce privește perceperea și consumul acesteia. O instalare univocă și uniformă în timp conduce la monotonie, lehamite, depresie. A folosi timpul doar pentru a munci, fără pregustarea repaosului, a răgazului, a timpului pentru sine, înseamnă dezumanizare, mecanicitate, intrare în regnul unei artificialități cronologice pe care și animalele o refuză. În plus, pentru om, consumul de timp se face în perspectivă finalistă, fiind aureolat de o uzanță, de un înțeles, de o bucurie existențială. De multe ori, aceste momente sunt încărcate de sacralitate, de proiectare în veșnicie, în transcendent. Avem nevoie de sărbători, adică de acele intervale de venerare/declamare/invocare a cele văzute sau nevăzute, a celor avute sau dorite, a celor trecătoare sau veșnice, a celor care au fost, sunt, vor fi…

Dar sărbătoarea nu înseamnă doar discontinuitate sau interval de rememorare sau sacralizare, ea devine și cadru sau ocazie a învățării, a experimentării unor valori și a perpetuării acestora pe mai departe. Sărbătoarea ocazionează o concentrară înspre valori prioritar spirituale, mai rafinate, mai evanescente, dar nu lipsite de substanță și consecințe.

În primul rând, sărbătoarea este un cadru de adorare a unor valori prioritare și emblematice, care dau sens și consistență existenței noastre. Ele sunt reprezentative pentru o comunitate, pentru un aici și acum. Temporalitatea capătă relevanță când este punctată de momente nodale, când apar întreruperi, opriri, întrebuințări inedite, non-standard. „Statul degeaba” nu înseamnă o golire a timpului de sens, ci o „umplere” a lui cu atribute pe care nu le îngăduie munca, truda, activitatea obișnuită. Timpul pentru sine, dimpreună cu alții și în raport cu transcendența, aruncă o altă lumină asupra timpului obișnuit, consumat cu angajamente de tot felul.

În al doilea rând, sărbătoarea pune în evidență nevoia de afiliere a oamenilor în jurul unor valori, cimentează solidaritatea comunitară și întreține un anumit tonus activ, implicativ, participativ. Sărbătoarea nu este individuală, ci colectivă; ea naște dorința de confidență, de proiectare în altul, de întâlnire și raportare la semeni. Nu există sărbătoare decât împreună cu alții. Unitatea acestei co-participații este dată de recunoașterea tuturor actorilor în valori comune, venerarea acestora contribuind la noi reliefuri și zări ale solidarității umane.

Apoi, sărbătoarea are reverberații adânci asupra sufletului și trăirilor noastre interioare. Sărbătoarea religioasă, de pildă, are un duh al ei de care fiinţa ar trebui să se lasă cuprinsă (cum ar fi Paștele, Crăciunul, la creștini). Sărbătoarea generează o metafizică prin care eul se regăseşte sau se împlineşte. Există o pedagogie a raportului nostru faţă de sărbătoare, a „contaminării” noastre de substratul ei binefăcător. Ea este precedată de o anumită tensiune interioară, se petrece printr-o anumită repliere a fiinţei şi rezonează într-un anumit fel în zilele care urmează. Întâmpinarea unei sărbători constituie o ocazie de lucrare asupra noi-înşine, de resurecţie individuală, comunitară.

În al patrulea rând, prin valorile care se evidențiază în sărbătoare (prin vorbă, port, cânt, duh…), se potențează creionarea profilului identitar al persoanei, se accesează valori de referință care definesc individul și grupul respectiv (din punct de vedere lingvistic, etnic, confesional…). Conturarea identității se face nu numai la nivelul unor instituții formale (cum ar fi școala, de pildă), ci și în mediul proxim socio-cultural, familial, informal. Această „impregnare” este deosebit de importantă pentru că se detașează de alte forme de enculturare prin naturalitate și aderare autonomă la valori de referință.

În altă ordine de idei, sărbătoarea devine o „școală” și din perspectiva învățării unei forme de civilitate ingenuă, în mod natural, fără obligații sau încorsetări. Învățăm, cu acest prilej, să fim atenți unii față de ceilalți, să fim primitori și buni, afabili și deschiși în raport cu cunoscuți sau necunoscuți, cu bogați sau semeni aflați în nevoie. Din păcate, școala nu ne învață toate cele (privitor la politețe, caritate, conduite morale, moduri de relaționare etc.), încât un astfel de cadru de „reglaj fin” este bine venit.

În al șaselea rând, sărbătoarea are și o valență evaluativă, concluzivă în raport cu statutul și sensul existenței noastre. Dincolo de bucuria intrării în temporalitatea și tempoul sărbătorii, apare și prilejul de bilanț, de reflecție (mai ales, după trecerea sărbătorii) în legătură cu ce este mai bine de făcut pentru fiecare dintre noi. Sărbătoarea lasă după ea o „dâră” de interogativitate care conduce la o mai responsabilă raportare la timp, la sine, la alții, la transcendent. E o ocazie de rememorare critică a trecutului nostru pentru o mai bună așezare în autenticitate, adevăr, frumos.

În fine, experiența sărbătorii devine și o ocazie de privire înainte, de sondare a posibilităților, de maximizare a acestora, de adulmecare a înălțimilor. Sărbătoarea devine un prag pentru noi încercări și supuneri la probă. Experiența acumulată ne ajută să ne proiectăm în viitor, să devenim mai eficienți și mai deschiși în raport cu viitorii posibili. Ceea ce va urma nu mai este privit cu teamă, ci cu optimism și încredere că ne va aduce mai binele. Altfel spus, sărbătoarea ne ajută să ne re-formăm și să intrăm într-un timp auroral, mai bun, cu alte cote valorice!

(foto: Constantin Cucoș)