Școala de dincolo de școală…

Reformarea educației presupune nu numai cunoaștere, translare, contextualizare a unor modele sau practici externe, ci și o scrutare sau valorificare mai atentă a unor experiențe formative specifice perimetrului românesc care și-au dovedit validitatea și performativitatea în timp. Tradiționalul și specificitatea nu trebuie confundate cu retrogradul, cu stagnarea, cu negativitatea. Sunt situații când e mai bine e să păstrezi ceea ce se dovedește viabil, decât să te aventurezi în „meandrele” necunoscutului, arborând noul de dragul acestui sau aflându-te în treabă. Asta nu înseamnă să nu devii receptiv la nou, dar nu în contrasens cu valoarea statuată în timp, acreditată ca atare.

Orice comunitate, pe lângă educația instituționalizată, își construiește și rute alternative cu caracter paideic prin care se perpetuează norme și valori mai puțin pretabile unor explicitări directe la nivelul cunoașterii „servite” (și, de multe ori, aservite) prin planurile cadru, prin programe, prin manuale standard. O persoană este rezultanta educativă nu numai a școlii, ci și a altor factori educogeni care, pe anumite segmente, poate avea pregnanță sau întâietate, cel puțin la un moment dat (să ne gândim, de pildă, la importanța „celor șapte ani de-acasă” pe care nu o putem subaprecia).

Școala este o instituție relativ recentă, dacă e să ne gândim la apariția și generalizarea ei în spațiul autohton sau chiar internațional. Asta nu înseamnă nu a existat educație înainte de apariția acestui perimetru de formare specializat. La nivel comunitar, funcțiile educației au fost exercitate și de instituiri mai puțin vizibile, dar importante prin consecințe. Ce rol aveau „gura satului”, „cetele de feciori”, „hora”, șezătorile, materialul sapiențial tezaurizat în folclor sau alte „foruri” normative ale comunității, decât să vegheze la „păstrarea legilor”, la ratificarea unor trasee benefice, la sancționarea conduitelor deviante, la perpetuarea unor moduri de a fi! Experiența culturală fuziona cu simțul comun și se transforma într-un dispozitiv educativ ad-hoc, dar fertil, roditor, euristic. Structurile valorice emblematice erau transmise în cadre care de multe ori excedau (sau erau în contrasens) cu cele promulgate prin canalele formal instituite. Orice comunitate, ce ține la identitate, își sedimentează un etos paideic ingenuu care o caracterizează și care se transmite mai departe. Desigur, astfel de dispozitive de transmisie nu mai pot fi actualizate pentru că și structura sau dinamica de ordin comunitar s-au schimbat între timp. Însă, prin studii de etno-pedagogie sau antropologie pedagogică, pot fi descifrate mecanismele intime de generare și de transmitere a etosului comunitar ce pot fi actualizate la nivelul altor forme de con-gregare valorică sau structuri asociative care s-au prefigurat între timp. Refacerea acestor funcționalități ar putea alimenta variante educative care ar completa ceea ce nu poate face școala.

Această alternativitate educațională este benefică din mai multe puncte de vedere: a) este permanentă, difuză, funcționând ca un fundal paideic mult mai natural decât educația formală; b) nu presupune specializare a actorilor sau costuri ridicate; c) este mai apropiată de firescul și relieful cultural al grupului, fiind o emanație directă a acestuia; e) este mai puțin instrumentalizabilă politic și mai liberă față de constrângerile circumstanțiale; f) corespunde intereselor și căutărilor concrete ale educaților; g) poate prelua, corecta, substitui unele dintre sarcinile școlii în situații anomice, de criză, de destructurare valorică; e) contribuie într-o măsură semnificativă la conturarea identității culturale a persoanelor și a grupurilor etc.

De aceea, trebuie să valorizăm situații sau formule complementare de educare pe care comunitatea le generează, le propagă sau le susține la un moment dat. Se observă, de pildă, chiar și la noi, revigorarea unor tipuri de asocieri, pe direcții afinitare sau spirituale ce vin cu un supliment de acțiuni sau valori ce completează fericit oferta școlară (mișcări de tip cercetași sau scout, asocieri afinitare, cluburi, „colegii” pe criterii profesionale, religioase, de loisir etc.). Astfel de ocazii devin adevărate „șantiere” de forjare a personalității, de concretizare – la nivel comportamental – a unor valori sau atitudini, de experimentare a unor roluri și demnități mai puțin uzitate în școală, de valorizare a elevilor prin calități ce scapă aprecierilor curente. Multe talente pot fi descoperite și cultivate în aceste cadre de formare și mulți copii se pot bucura de confirmare pentru abilități ce se ivesc doar aici. Educația de dincolo de zidurile clasei (outdoor education), de la egal la egal (peer education), prin punere în situație, prin inițiere, prin ucenicie nu trebuie desconsiderată, indiferent de cât de sofisticate ar deveni structurile școlare. E nevoie de un continuum educațional pe axa școlar-perișcolar-extrașcolar, simultan cu valorizarea unor formule de participare și implicare socio-culturală.

Se manifestă la copii și tineri predispoziții de afiliere și grupare, de emergență a unor energii ce trebuie să fie canalizate și fructificate în sens pozitiv. În loc să se consume haotic sau în mod nespecific, deseori în mod negativ, acestea pot fi antrenate în acțiuni cu caracter formativ. Abilitățile socio-emoționale, morale sau civice se pot forma mai degrabă la nivelul unor extensii paideice extra-curriculare, decât într-un cadru instituționalizat, prin discipline de sine stătătoare (unde să mai încapă atâtea în programul școlar?). Moralitatea și civismul pot fi discutate în școală, dar se formează sau se consolidează în situații reale de viață, prin acțiune și interacțiune comunitară. Trebuie gândite prilejuri formative care să continue, să consolideze, să favorizeze ivirea de noi tipuri de competențe ale tinerilor. O expediție de zece zile la munte, de pildă, gândită și realizată de un profesor priceput, oferă un cumul de situații de învățare care nu se pot edita nicidecum în perimetrul septic și artificial al școlii. De asemenea, moralitatea, ca expresie comportamentală, se edifică la nivelul unor conduite care exced de multe ori spațiul formal. În școală se pot configura prime ancore morale (cunoștințe, valori), dar conduitele se performează în situații diverse, osmotice, complexe, ce se consumă în viața noastră cea de toate zilele.

Poate că reînnoirea educației ar trebui să ocazioneze și astfel de reflecții asupra unor bagaje paideice ingenue, de scrutare a tradiției, de revigorare a unor practici uitate, neglijate, inferiorizate pe nedrept. Cel puțin prin unele topici în cadrul obiectelor existente, prin discipline opționale sau prin intermediul unor activități extra-curriculare, nu ar fi rău să readucem la viață modele, cutume sau experiențe paideice autohtone care au lăsat „amprente” importante în modul nostru de a simți, de a gândi, de a face, de a fi.

Sursa foto: playtech.ro