Reforma și uniforma

După atâtea schimbări și reformări ale învățământului, s-a ajuns, în fine, și la chestiunea uniformei, ultima problemă de pe listă, cu permisiunea dumneavoastră… Nu că tema abordată ar fi o falsă problemă, dar „zgomotul” creat în jurul ei pare să „zdruncine” întreg edificiul școlar – și chiar național – prin discuții și controverse interminabile.

Inițiativa vine, cum era de așteptat, de la un grup de parlamentari ce veghează (printre altele) și la bunul mers al educației nației și care propun un proiect de lege în acest sens. Nu mergem către argumentele care au stat la baza acestei inițiative (pentru că nu ne pricepem, dar și dintr-o anumită jenă…). Purcedem direct la exprimarea unui punct de vedere personal asupra temei menționate.

În istoria educației, recurgerea la uniformă este destul de veche. Chiar și în învățământul individual, prin preceptori, novicele trebuia să poarte anumite însemne ce îi conturau poziția și rangul. Uniforma școlară apare în Anglia, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, ca expresie a unor ajutoare date de cei înstăriți copiilor săraci din școlile cu internat, iar la noi, înspre sfârșitul secolului al XIX-lea, mai exact, în 1897, când academicianul Theodor Costescu, director al Liceului Traian din Turnu Severin, a propus elevilor o costumație unitară (ideea a fost impusă, mai apoi, prin decret regal, întregii populații școlare). De altfel, la nivelul copiilor, apetența pentru o costumație uniformizantă, exprimată de părinți, comunitate etc., se extindea și la împrejurările de zi cu zi. Devenea un fel de năzuință sau „distincție” purtarea unei uniforme de „marinel”, întrucât, vezi Doamne, nu oricine era demn de așa ceva!

Uniforma școlară, dincolo de uzanța sa vestimentară, incumbă și atribute simbolice, putând deveni, în funcție de filosofia educațională adoptată, atât instrument de constrângere, de manipulare sau chiar de manevrare ideologico-politică, cât și mijloc sau cale de marcare a specificității, a particularității sau a libertății de manifestare a persoanelor sau grupurilor. Dincolo de funcțiile sale practic-educaționale, uniforma devine și element de marcaj social ce atribuie purtătorului ei un anumit statut sau rang. De aceea, raportarea la această realitate nu are cum să rămână neutră, întrucât stârnește o adevărată „explozie” în câmpul intereselor, înțelesurilor și al semiologiei sociale.

Să trecem în revistă, succint, câteva trăsături și funcționalități ale uniformei școlare.

În primul rând, uniforma unifică, „uni-formizează”, pune pe aceeași linie, adună la un loc – prin mărci expresive vizibile (vestimentația) – mai mulți indivizi care au intrat (constrânși sau liber) într-un grup formal sau informal. Prin îmbrăcăminte, se exprimă acceptarea și adeziunea la un set de valori, așteptări, stări, condiționări. Oricât de diversă sau inedită ar fi uniforma, aceasta „răpește” ceva din trăsăturile personale, toți trebuind să „încapă” într-un șablon vestimentar, indiferent de conformația lor anatomio-fizionomică, dorințe, putințe etc., unii putând „câștiga” trăsături favorabile, alții „pierzând” câte ceva din atuurile personale. Astfel încât, diferențele se estompează, în profitul configurării unui ansamblu unificator și generalizator. Mai mult, nu numai diferențele fizice dispar, dar și cele ce țin de apartenențe mai „ascunse”, de natură materială sau socio-culturală. Indiferent de posibilități, toți indivizii vor arăta „la fel”, etalând însemne comune, prezentând cam aceeași „față”, diminuându-se eventualele inferiorizări sau frustrări generate de poziționări materiale sau financiare deficitare.

În al doilea rând, uniforma poate deveni o formă de explicitare a unui atașament față de o cultură organizațională, de afiliere la o marcă sau un etos instituțional purtat de școala respectivă. Din acest punct de vedere, ea trebuie înțeleasă ca o emblemă asociată unui corpus ocupațional sau de vârstă, având atât o funcționalitate de „amprentare” culturală, cât și una motivațională, de actualizare sau stimulare a unui comportament pe măsura rangului atribuit de uniformă (ce vine din trecut, de la înaintași, din istoria și tradiția unei școli). În acest caz, uniforma nu este atât prescrisă, cât dorită de către elev; ca să o ai, trebuie să lupți pentru ea. Uniforma devine rezultatul unui merit și naște un sentiment de mândrie, de apartenență la o scară valorică înaltă.

În al treilea rând, nu mai puțin importantă este și funcția de securizare a purtătorului uniformei în raport cu posibile „pericole” venite dinafară. Un școlar este mai ușor identificat și este altfel vizat, protejat, apărat de către membrii comunității – dacă este cazul (pe stradă, în mijloacele de transport etc.) – decât purtătorul unei vestimentații indeterminate, incerte, eventual defavorabile. Purtarea unei uniforme te plasează într-o zonă de protejare privilegiată, chiar dacă regulile de intervenție ar trebui să fie aceleași pentru toate situațiile. La noi încă mai este viabilă zicerea că „haina îl face pe om”. La rigoare, în cazul nostru, uniforma de elev ne indică faptul că acesta trebuie să beneficieze de întâietate la monitorizare, apărare, protecție comunitară.

Uniforma mai poate fi semnificată și ca un reper rememorativ, „romantic”, de raportare la o vârstă, la o stare, la o evoluție individuală. Unii chiar reușesc să păstreze „urme” ale acesteia în „cufărul” personal (nu numaidecât la modul fizic, ci prin fotografii, imagini mentale, reprezentări etc.). De asemenea, uniforma poate fi semnificată și ca un gest de „lepădare” sau lăsare în urmă a unui statut ce a fost depășit cu brio (vezi gesturile unor absolvenți de a-și rupe uniforma).

Revenind la chestiunile curente, nu ar fi rău ca în Legea educației (sau cum s-ar numi, la un moment dat) să existe un alineat în care să se precizeze faptul că școlile pot opta pentru o uniformă specifică, particularizată sau eventual extinsă, generală (pentru mai multe școli dintr-un anumit ciclu, spațiu geografic etc.). Precizarea va avea caracterul unei opțiuni, și nu trebuie luată ca o obligație. Nu suntem de acord cu ideea obligativității purtării unei uniforme standardizate la scara întregului sistem de învățământ. Școala ar urma se stabilească atât posibilitatea, cât și „formatul” uniformei, pe baza unei proceduri – specificată printr-o metodologie secundară, în care să fie implicați – ca „decidenți” – părinți, elevi, profesori, designeri etc. De asemenea, se poate lua în discuție fie varianta unei uniforme „totale”, care să includă toate piesele vestimentare, fie opțiunea pentru unele elemente ale costumației (sacou, chipiu, eșarfă, emblemă, ecuson etc.). Oricum, este bine ca nu totul să fie prefigurat (vezi obligativitatea panglicuței, numărului matricol explicit, de altă dată), și să se lase loc și pentru o exprimare liberă a personalității copilului (prin elemente vestimentare secundare, prin coafură, frizură, accesorii diverse). „Uniformizarea” nu trebuie să afecteze în nici un caz preferințele personale, alegerile intime, nemaivorbind de palierul gândirii, al trăirilor, al proiecțiilor. Prezervarea unei „fante” de exprimare personală trebuie să se manifeste în toate contextele sau modalitățile, inclusiv la nivel vestimentar.

Nu credem că e nevoie de o lege specială care să vizeze doar statutul uniformei în școală. Introducerea unui simplu paragraf în legea educației, prin procedurile juridice uzuale, ar rezolva această chestiune. Odată adoptată o decizie consensuală de către o instituție școlară, urmând o anumită procedură, aceasta se cere a fi transpusă la nivelul contractului școlar sau al regulamentului de ordine interioară, asumate de actori (părinți, tutorele legal, elev) la intrarea educatului în instituția respectivă. „Regulile de joc” trebuie cunoscute și acceptate de la început, și nu impuse cu forța mai târziu.

Deontologia educațională presupune atât drepturi pentru elevi, părinți, profesori etc., dar și o serie de responsabilități sau constrângeri, generate de specificitatea procesului. Credem că școala nu poate funcționa fără reguli, numai că acestea trebuie adaptate, negociate și acceptate de către toate părțile. Jan Amos Comenius, părintele pedagogiei moderne, a prefigurat, încă de la începutul secolului al XVII-lea, un principiu conform căruia „o școală fără disciplină e ca o moară fără apă”. Chiar dacă mori nu mai sunt – decât în visurile unora – , regula trebuie să rămână pe mai departe valabilă când coborâm pe pământ.

„Regularizarea” purtării uniformei în școală nu ține de „nucleul dur” al reformei educației, dar face parte din ea. E o chestiune adiacentă, dar necesară, ce trebuie să primească o rezolvare pe măsură – rezonabilă, flexibilă, clară.

Imagine cover: uniformă şcolară tudoriană, foarte populară și după 500 de ani (sursa foto: smartwoman.hotnews.ro)