Constantin Cucoș
Orice instituire în materie de guvernare nu poate neglija educația. Cum este firesc, fiecare echipă guvernamentală vine cu o viziune și o ofertă în acest sens. În mod necesar, un astfel de document programatic se cere a fi deslușit întrucât ascunde în germene gesticulații care pot deveni realitate. Desigur, e doar un punct de plecare, politicile viitoare suferind remodelări, recalibrări, contextualizări, reclamate de mersul lucrurilor, ce nu puteau fi anunțate sau previzionate.
Ce putem afirma despre ceea ce ni se propune?
În primul rând, surprinzătoare sunt truismele așezate în chiar preambulul acestui document: „<Educația este tot ce vezi și ce auzi, spunea marele patriot Nicolae Iorga>. Privim educația ca un factor strategic de dezvoltare. Educația a fost și va rămâne un domeniu de interes major, mereu pe agenda publică. Educația începe la naștere și continuă toată viața prin acumularea în cunoaștere”. Dar nu numai truisme găsim aici, ci și aserțiuni ce conduc la perplexități: „Educația este chemată astăzi să șlefuiască talentul personal al celui școlit (subl. n.), să îi transfere valorile de referință pentru consolidarea (subl. n.) caracterului, să îi dezvolte capacitățile creative. Inteligența mamă (!!!) este cea mai importantă resursă a țării, în același timp singura inepuizabilă. Lumea este modelată de inteligența mamă prin ideile dezvoltate prin cultură, prin creația științifică și tehnică, prin capacitatea umană de a înțelege, interpreta și crea lumea în care trăim”. Nu am auzit și nu-mi dau seama în ce constă „inteligența mamă”, cu toate de peste treizeci de ani mă preocupă problemele legate de educație.
În al doilea rând, ni se propune un scurt inventar al principiilor de organizare a educației, restrictivă și discutabilă din punct de vedere psihopedagogic: „Educația trebuie să fie: captivantă, continuă și coerentă”. De acord cu ultimele două principii (cu toate că sunt mai multe: al flexibilizării, al deschiderii, al descongestionării, al relativizării la persoane și la parcursul individual etc). Dar captivantă? Ce ar însemna, oare? Ni se dă următorul răspuns: „captivantă poate să devină pentru cei școliți (subl. n.) prin contactul cu lumea reală, centrată pe <a face> în totală concordanță cu <a ști> pentru a motiva și interesa elevul și studentul aflat în procesul de învățare”. Poate atrăgătoare, prietenoasă, permisivă în raport cu preocupările educaților, și nu inductoare de „captivități” mai mult sau mai puțin pozitive (să nu uităm că sunt și activități „captivante” care nu sunt deloc formatoare…). Iar concordanța dintre „a face” și „a ști” nu este obligatorie, mecanică, întrucât nu tot ce știe omul trebuie să se „prefacă” și în realitate: pe de o parte, că nu totul în materie de cunoaștere se poate transpune în realitate, iar, pe de alta, întrucât nici nu este bine (putem ști ce este răul, de pildă, dar acesta nu trebuie și făcut!).
„Rolul școlirii”, o sintagmă tocită, care tot apare, dar și alte expresii ambigui sau „înlemnite” arată faptul că programul a fost scris de niște ageamii, de persoane care nu au proprietatea conceptelor uzitate în educație. Se vede treaba că activiștii de partid nu au apelat la o persoană cu pregătire de specialitate pentru a „șlefui” nițel limbajul și nu a da cu „oiștea-n gard”, chiar și la nivel discursiv… Cum nu avem timp să facem o analiză de conținut plecând de la aspectele „formale” ale documentului (prin delimitarea unor categorii, frecvențe, semnificații etc.), vom continua evaluarea noastră cu alte elemente de ordin ideatic, programatic, transformator.
O a treia caracteristică pregnantă a actualului document programatic constă în aceea că se supralicitează dimensiunea social-asistențială. Cam toată partea anticipativ-prospectivă a programului vizează componenta de asistare, încurajare, dezvoltare a educației pe axa accesibilității, incluziunii, susținerii financiar-materiale a beneficiarilor educației (prin creșterea salariilor, facilități atractive pentru elevi și studenți, etc.). E o perspectivă socialistă, cum era de așteptat. Nimic despre viziune, mod de abordare, strategii inovative. E firească această preocupare, neglijată în deceniile din urmă, numai că ea nu poate suplini lipsa unei viziuni cu privire la „nucleul dur” al educației la scară națională.
Un adaos, aici, pentru a nu fi înțeles greșit. Componenta asistențial-socială este importantă, dar ea nu ține doar de specificitatea forului îndrituit cu gestionarea educației, respectiv de ministerul corespondent. E un angrenaj mai complicat, o rezultantă care integrează politicile sectoriale, precum cele venite dinspre palierele economice și sociale, ale muncii și justiției sociale, ale tineretului, cercetării etc.
În al patrulea rând, constatăm că sunt puține referințe la componentele curriculare, de reformare instituțională, de asigurare a calității, de formare a profesorilor, de inovare și remodelare a formulelor de stimulare, de evaluare sau certificare a competențelor. Partea „tehnică” a educației, care presupune o anumită filosofie, previzionare, angajament valoric și pedagogic, lipsește aproape cu desăvârșire. Nu se spune nimic, de pildă, despre perspectivele privind formarea și perfecționarea corpului profesoral, o axă principală a generării calității (se va trece sau nu la o altă formulă de formare inițială?). Cuvintele de ordine par a fi înființarea a nu știu câte creșe și grădinițe (argument cantitativ), garantarea pachetul social pentru educație (în ce constă și cum se administrează?), creșterea salariilor profesorilor (oricând, oricum?), ridicarea prestigiului dascălilor (prin ce pârghii?), fundamentarea planurilor de școlarizare și a finanțării pe domenii de studiu, în funcție de nevoile pieței muncii (se anunță o nouă formulă de planificare și de dirijism?) etc., etc. Nu putem să nu observăm o anumită „sindicalizare” a măsurilor educaționale, o profilare a acestora în sens angajant, populist, chiar triumfalist.
În al cincilea rând, evidențiem faptul că asistăm la o adevărată revoluție antreprenorială a întregului sistemul de educație, indiferent de nivelul exercitării acesteia, prin implementarea unor activități de antreprenoriat încă din ciclul primar sau gimnazial, prin „insuflarea ideii că un absolvent de școală vocațională trebuie să deschidă o afacere” și „organizarea de concursuri antreprenoriale la toate nivelurile preuniversitare”. Asistăm, așadar, la o „cotitură” antreprenorială încă din faza achizițiilor fundamentale sau de dezvoltare a acestora, ceea ce, din perspectivă psihopedagogică, nu este în regulă. După câte știm, în ciclul primar și gimnazial, se achiziționează instrumentele culturale de bază (scris, citit, socotit, operarea cu calculatorul). În ce sens se va accentua dimensiunea antreprenorială? Prin resemnificarea sau reconvertirea întregii cunoașteri didactice în sens pragmatic, prin „legarea teoriei cu practica”, prin pragmatizarea învățării, prin imersiunea elevilor în unitățile productive, prin încurajarea unor inițiative economice a copiilor sau tinerilor? Că e nevoie de o resuscitare a învățământului profesional, ce survine după terminarea școlii obligatorii, e lucru evident, din cel puțin două rațiuni: a) e o nevoie de meseriași în orice economie sănătoasă și b) unii copii sunt capabili să performeze doar în aceste cadre de formare. Dar a orienta întreg învățământul, inclusiv universitar, spre un astfel de orizont e păgubos, periculos sau inoperant. Ce fel de antreprenoriat va viza absolventul de filosofie, de litere, de teologie, de științe fundamentale etc? Pe de altă parte, învățământul dual, despre care se tot vorbește (nu numai în actualul document programatic), ar fi viabil când și partenerul economic ar fi predictibil, constant, cu adevărat interesat, dar vedem prea bine că unele entități economice azi sunt, mâine dau faliment… Într-un astfel de context improbabil, ar fi de reflectat dacă nu cumva statul însuși ar trebui să suplinească, până una alta, astfel de angajamente.
Pe ansamblu, sesizăm multe redundanțe, repetiții, reluări de teme programatice, fapt ce atestă că s-au „lipit” mai multe „producții” secvențiale, fără a se mai procesa, compatibiliza, unifica sau integra la un alt nivel diferitele luări de poziție. Impresia de contrafacere și repezeală este întărită și de faptul că ideile se amalgamează, se amestecă, ajungându-se la o adevărată „salată” de idei din care fiecare înțelege ce vrea (sau nu mai înțelege nimic). Cam mult „zgomot” care nu știu dacă va conduce la ceva congruent, inteligibil, realizabil sau sustenabil pe termen mediu sau lung.
Vom urmări în ce măsură aceste schimbări preconizate se vor înfăptui; bine ar fi ca unele dintre acestea să nu se realizeze spre binele învățământului românesc.
Oricum, din perspectivă decizională, semne bune anul …n-are, având în vedere precaritatea programului, antecedente ale protagoniștilor principali (ministrul și secretarul de stat deja desemnați), dar și gesticulații de ultimă oră. Dacă unele lucruri rele nu se vor realiza, asta se va datora nu bunelor intenții, ci unor presiuni venite de jos, de la beneficiarii, observatorii sau criticii sistemului. Așadar, oameni buni, vigilență maximă! Vom avea de lucru!
(sursa foto: Gazeta de sud)
