Constantin Cucoș
Profesorul este un facilitator, un dinamizator, un urmăritor al cuiva pe care dorește să-l pună pe o cale, să-l provoace, să-l potențeze, să-l înalțe. Este acel alter ego care însoțește și ajută copilul sau tânărul să se descopere, să reflecteze, să se cunoască pe sine, să se dirijeze. E un fel de „schelă” la care recurgem, într-o anumită perioadă, pentru construi o clădire, după care, după o perioadă, dispare pentru ca edificiul să se înfățișeze în toată specificitatea și splendoarea lui.
Care sunt calitățile pentru a fi un bun profesor? Întâi de toate, e nevoie de prezența unor abilități bazale, inițiale, ce ar trebui testate chiar la intrarea în dispozitivul de formare a profesorilor, având un caracter eliminatoriu: a) sociabilitate, capacitate empatică, dragoste față de copil și b) preexistența unui palier cultural destul de bine consolidat la nivelul aspirantului (cultură generală multidirecțională, cunoașterea și folosirea corectă a limbii române). Apoi, invocăm calitatea de model viu, psihocomportamental al profesorului, prin ce comunică și cum se comportă. Profesorul trebuie să își asume statutul unui delegat al comunității care va transmite un sistem de valori dinspre societate către individ; el nu se mai reprezintă pe el însuși, ci devine exponentul vremii și al lumii lui, difuzând, înspre predecesori, ceea ce înaintașii sau contemporanii au creat: idei, forme expresive, experiențe semnificative, comportamente dezirabile la un moment dat. De asemenea, un bun profesor trebuie să dispună de o consistentă cultură științifică în domeniul pe care îl reprezintă, să fie la curent cu ceea ce este nou și relevant în disciplina pe care o predă. Ca să îi înveți pe alții matematică sau filosofie, trebuie să îți interiorizezi cunoștințe, metodologii, abilități, atitudini etc. congruente cu moduri ale cunoașterii sau ale practicii specifice domeniului pe care îl reprezinți.
Profesor este nu doar cel care știe sau generează cunoaștere, ci și cel care se dovedește capabil să comunice și altora ceea ce el posedă. Aceasta înseamnă să știi să selectezi, să pregătești, să explicitezi cunoașterea sau practica aferentă, într-un mod metodic și etapizat, în acord cu etapele de dezvoltare psiho-genetică a copilului, în așa fel încât acestea să devină permisive, comprehensibile, un bun valoric cu adevărat împărtășit. În fine, acțiunea educativă presupune deschidere și permeabilitate spre eul altuia, intervenție și consiliere a elevului, atât pe linie didactică cât și afectiv-relațională, motivațională, formativă, corectivă, proiectivă. Profesorul nu numai comunică, ci se comunică, devine un model de înțelegere, de sociabilitate. Crearea unui climat de comuniune, de stimulare și de relaționare pozitivă contribuie la valorizarea celuilalt, la creșterea demnității lui, acest fapt convertindu-se și în factor al eficientizării și maximizării învățării.
Profesorul valoros este profesorul care este serios, își face treaba, este exigent în limitele deontologice știute, evaluează obiectiv, ratifică, sancționează – simbolic, și nu fizic. Profesorul „rău” este cel care nu-și face datoria, este superficial, face pe placul elevilor ca să-și camufleze neimplicarea sau incompetența sau, și mai grav, încalcă reguli didactice sau etice, confundă spațiul școlar cu cel informal, ieșind flagrant din demnitatea și rolul de dascăl pe care trebuie să le joace. În legătură cu acest ultim aspect, e bine uneori să ne arătam adevărata față, să recurgem la strategii transparente, la editarea unor relații apropiate cu elevii, cu condiția ca acestea să aibă reverberații și conotații formative. Există și o iubire pedagogică, în înțelesul de proiecție și empatie cu elevul, de angajare subiectivă și sprijin afectiv pentru elev, în ponderi și momente potrivite, pentru a maximiza efectul educativ.
Profesorul este un modelator, adică un intervenient care îl pune pe elev în „forma” lui, în cea care i se potrivește. El fasonează personalitatea, o ajută să se manifeste, să se prefigureze în datul ei. Asta înseamnă să cunoști foarte bine interioritatea elevului, să intuiești liniile sale de evoluție, posibilitățile și speranțele sale. Pe de altă parte, dascălul este și un intervenient și „modelator” al cunoștințelor, un mediator al acestora, un ins care trece mai întâi cunoașterea prin filtrul gândirii și aparatului său valoric. Un autentic profesor prelucrează și accesibilizează tezaurul cunoașterii pentru ca aceasta să rezoneze și să fie în concordanță cu nivelul de înțelegere și de așteptare de care dispune elevul.
Din păcate, asistăm la o diminuare a statutului profesorului, la o destructurare a poziției lui în societate și chiar în școală. Cauze? Ar trebui să invocăm, mai întâi, una dintre cele mai „ascunse” forme de inferiorizare a statutului profesoral, și anume, condiția lui simbolică și materială, determinată prin subfinanțările la scară macro, care nu au cum să nu afecteze prestația, autoritatea sau statutul său. Apoi, în raport cu prezervarea intimității și protejarea persoanelor antrenate în educație, punem în discuție și noi tipuri de violentare. În condițiile apariției noile tehnologii de înregistrare, nu este deontologic ca secvențe sau situații din timpul lecției să fie filmate și externalizate mediatic, să fie discutate și interpretate în fel și chip de necunoscători. A lucra sub „teroarea” că poți apărea pe „YouTube” sau „la ziar” reprezintă o situație inacceptabilă din toate punctele de vedere, chiar dacă transparența a devenit cuvântul de ordine în lumea de azi. Și asta nu pentru că profesorul ar avea ceva de ascuns, ci pentru că de-contextualizarea situațiilor de predare-învățare și reinterpretarea făcute de nespecialiști ar putea conduce la concluzii nepertinente, fanteziste, catastrofice. Orice meserie are o „bucătărie” a ei ce poate fi apreciată, aprobată, dezavuată doar de cunoscători. Autoritatea profesorală este în declin, fiind afectată atât din exterior, prin inferiorizări voite sau contextuale, dar și din interior, de chiar unele cadre didactice care nu ajung la altitudinea menirii.
Indiferent de greutăți sau circumstanțe, pledăm pentru urmarea de către tineri a acestei profesii. De ce? Întrucât prin această prestație se generează oameni, se reproduce cultura, se continuă istoria. Să nu uităm că ne referim la o profesie ale cărei rezultate și satisfacții se întrevăd pe termen lung. Ce poate mai frumos decât să fii șlefuitor de suflete! Să îl asiști pe copil sau tânăr în creșterea și devenirea sa! E adevărat, bucuria nu survine imediat, ci mult mai târziu, atunci când elevii au plecat demult de sub „aripa” noastră, de sub tutela și directivitatea valorică a școlii. Și, uneori, când cei care i-au format nu mai sunt…
Educație e forța propulsatorie care poate învinge datul natural, potențialul, lâncezeala, delăsarea, deruta, căderea. Ea scoate individul din timp, plonjând-l în eternitate. Prin educație, umanitatea durează și înaintează. Datorită educației, ne ridicăm, spiritual vorbind, de la o condiție inițială limitativă spre una aureolată de toate posibilitățile. Prin ea, indivizii și comunitățile se îmbogățesc, cresc, transmit în timp – și unii altora, generațiilor între ele – câte ceva din crâmpeiele noastre de gândire, de simțire, de acțiune. Prin educație, omenirea și cultura ei au continuitate, evoluează, progresează. Educația are o imensă forță transformatoare aici și acum, acolo și aievea. De aceea, trebuie să o luăm în serios, să ne-o însușim, să investim în ea!
