Muzeul – referențial și cadru de formare pentru valori

Educația presupune fructificarea mai multor oportunități cu potențial formativ, multe dintre acestea ivindu-se dincolo de școală. De altfel, în ultimul timp, în mod programatic, în anumite intervale de timp, se permite derularea unor activități dincolo de instituția școlară (de pildă, prin acea săptămână numită „Școala altfel: să știi mai multe, să fii mai bun”, una dintre puținele reușite educaționale din ultimii ani). O astfel de oportunitate o reprezintă educația realizată în muzeu.

Educația muzeală își propune, printre altele, să deschidă muzeul pentru toți educabilii, ajutându-i să cucerească lumi valorice noi. O educație realizată în acest perimetru le formează sensibilitatea, îi ajută să dezvolte sentimente pozitive față de sine, în raport cu alții, față de obiecte și lumea înconjurătoare. Muzeul poate deveni un univers probatoriu mult mai obiectiv și pertinent, mai puțin expus ideologiilor prezente care, de multe ori, directivează învățământul (prin felul cum sunt gândite programele, manualele…). El poate fi considerat, în anumite circumstanțe, o sursă de „grad zero”, o „împachetare” a trecutului, dar și un for evocator în ceea ce privește „istoria adevărată”. Un astfel de referențial, tezaurizat de muzeu, poate contracara miturile care se vântură atât în interpretarea istoriei, cât și în ceea ce privește predarea acesteia în perimetrul educației formale.

Dincolo de funcțiile lui (de achiziționare, conservare, de cercetare, de valorizare), muzeul îngăduie și funcții expres formative. El trebuie să privilegieze diferite tipuri de „consumuri”, mai mult sau mai puțin specializate. Același sector al unui muzeu poate fi un referențial tehnic pentru un public avizat (de pildă, pentru elevii sau studenții de la artă), unul de cercetare/documentare (pentru experți, cercetători), unul pedagogic pentru copii sau tineri (ocazie de a face aplicații sau extensii ale unor discipline de învățământ din școală), unul de petrece a timpului liber (pentru publicul larg), unul turistic sau economic (pentru cei interesați de a cunoaște și asimila repere culturale noi) etc. Unul și același spațiu cultural trebuie să îngăduie mai multe grile de raportare, lectură sau receptare și să răspundă, prin modul de înfățișare sau influență, mai multor interese.

Care sunt valențele educaționale și didactice ale muzeului?

În primul rând, muzeul este o realitate vie, o prelungire în timp a unui fapt cultural, un univers concret în care arta/știința/cultura s-a zămislit sau în care subzistă. Nimic nu poate activa receptivitatea mai puternic decât mediul natural de generare a produsului cultural, intuirea vie a unor urme sau rămășițe autentice din viața și activitatea unui autor, respirarea unei atmosfere care este în ton cu profilul valoric al respectivului produs. Una este să vorbești despre o pictură în sala de clasă sau să audiezi o poezie, și alta e ca acestea să fie sesizate la „ele acasă”, în atelierul unui pictor sau casa unui poet consacrat, chiar dacă aceștia au dispărut demult. Bagajul perceptual, de această dată, este mult mai natural, asigurând propensiunea unui interes și a unei receptivități pe măsură.

În al doilea rând, perimetrul muzeal asigură o concentrare și o specializare a stimulilor culturali pe o singură direcție (suntem fie într-un muzeu de pictură de o anumită factură, fie în casa memorială a unui anumit scriitor sau artist etc.). E un „concentrat” spiritual pe o anumită direcție. O astfel de unitate sau unicitate asigură o învățare prin punerea în situație, prin descoperire și concurează la fixarea la nivelul participanților a unor ancore în memoria afectivă sau intelectuală care cu greu se mai pot șterge. De multe ori, o astfel de participare constituie o întâmplare memorabilă din însăși existența individului, petrecându-se rar sau o singură dată (o dată în viață ți se întâmplă, poate, să intri în casa din Malaga în care s-a născut Pablo Picasso, de pildă).

În al treilea rând, muzeul asigură un ghidaj profesionalizat, aplicat, în cunoștință de cauză cu specificul operei respective. Dacă persoana delegată dispune de cultură și tact pedagogic, acțiunea respectivă de prezentare se transformă într-o ocazie privilegiată, într-o bucurie culturală în care atașamentul și interiorizarea valorilor devin maxime. Oricât de talentat ar fi un profesor de literatură, nu îl poate substitui pe cel ce trăiește și prezintă zi de zi viața sau opera unui autor. Muzeograful este mult mai legat de opera sau artistul pe care îl promovează. Atmosfera creată în perimetrul unui muzeu nu poate fi replicată cu ușurință în sala de clasă.

În al patrulea rând, această instituție se poate converti într-un nou mediu educativ, complementar școlii. Muzeul poate deveni un mijloc eficient, o „anexă” a școlii, poate favoriza colaborarea și coparticiparea în procesul educativ a unor factori care în mod tradițional acționează separat sau în contratimp. Nu excludem și o serie de proiecte colaborative dintre școală și muzeu, pe termen mediu sau lung (la nivel de an sau ciclu școlar), în care fiecare partener ar putea să-și deslușească roluri noi, competențe completive, implicări sau provocări reciproce.

Mizele educației muzeale sunt de mai multe feluri și ele pot fi activate funcție de solicitări sau circumstanțe:

miza completivă, în raport cu obiectivele sau conținuturile școlare; muzeul poate deveni o extensie a școlii, un loc de cunoaștere a noi elemente valorice și de exersare a unor competențe;
miza aplicativă; muzeul devine un „teren de aplicație”, prin cercetare, experimentare, implicare;
miza de particularizare, de întrupare „localistă” a conținutului cultural al învățării; este o ocazie de includere în curricula a noi elemente informative sau formative, cu un caracter mult mai concret, legate de arealul în care se mișcă persoana, dincolo de programa „generală”, „obligatorie”, uniformizatoare;
miza de conturare a identității culturale a individului, la nivel local, național, regional, prin cunoașterea, interiorizarea și asumarea unor valori emblematice ale spațiului social în care persoana urmează să se integreze;
miza de descoperire a eului prin punerea în valoare a unor dispoziții sau interese individuale pe care școala nu le vizează;

Să mai amintim și faptul că oferta educațională a muzeelor poate fi directivată nu numai spre elevi, ci și spre alte categorii de public, cum ar fi pensionarii, persoanele cu nevoi speciale, persoanele aflate în recluziune etc. Pe lângă scopurile culturale sau educaționale, se pot activa și scopuri colaterale, precum recuperarea sau re-integrarea socială, asigurarea unor terapii complementare, evitarea marginalizării, petrecerea timpului liber într-un sens pozitiv.

(Textul de mai sus reprezintă câteva fragmente din lucrarea noastră, Educația estetică, Editura Polirom, Iași, 2014. pp. 188-191)

(sursa foto: hotnews.ro)