Constantin Cucoș 
Oricât de ademenitoare sau largi ar fi chemările către o sociabilitate extinsă (gen „comunitatea europeană”, „cetățean al lumii” etc.), avem nevoie de o apartenență explicită la un grup mai mic, autoasumată, în care ne recunoaștem prin felul cum vorbim, credem sau simțim. Umanitatea (sinelui, a lumii) nu se manifestă la modul abstract, prin clamarea unor valori „nobile”, dar eterate (gen „Adevăr”, „Bine”, „Frumos”), ci prin felul cum se activează concret aceste valori, prin modul cum ne raportăm la ceilalți – de pildă, prin năzuințele pe care le proclamăm, le întrupăm prin comportamente de zi cu zi. Oricât de necesare sau integratoare ar fi comunitățile de tip macro (popoare, națiuni, alte genuri de ralieri), ne simțim mai valorizați și mai la „noi acasă” în grupurile de referință cum ar fi familia, grupul de prieteni, comunitatea delimitată prin valori efective, date.
O astfel de afiliere nu este deloc anacronică sau discordantă cu idealurile umanității contemporane. E bine să fim racordați la „satul global”, la societatea „mondializată”, să cunoaștem sau să scrutăm valorile acesteia, dar e obligatoriu să ne formăm în perspectiva unei identităţi anume (prin incluziunea într-o limbă, religie, cultură), să ne „cultivăm grădina”, pentru că doar astfel ne putem afirma ca individualități, alții putând să ne distingă sub marca unui profil identitar. Globalizarea nu trebuie să conducă la diluarea contururilor identitare, ci la recunoașterea și valorizarea lor. O veritabilă societate a viitorului va trebui să se bazeze pe jocul inteligent dintre generalitate și particularitate, pe dialectica subtilă dintre global și identitar. Identitatea este cea care diferențiază lucrurile, face ca ceva să nu fie repetitiv, care concură la bogăția și polimorfismul valoric al lumii în care trăim.
De ce am mai avea nevoie, astăzi, de o astfel de sociabilitate restrânsă? Din mai multe rațiuni.
În primul rând, pentru că ea este mai naturală, reieșită dintr-o afiliere bazală (de ordin biologic, familial, religios, afectiv, afinitar etc.), profesată, de cele mai multe ori, imediat după naștere, și care are o durabilitate în timp și o altă forță de coagulare sau raliere. Oricât de mari disensiuni s-ar isca în sânul unei familii, de pildă, aceasta, prin membrii ei, își menține solidaritatea întrucât „sângele apă nu se face”. Întrunirile ocazionate de diferite momente (naștere, căsătorie, moarte) întrețin această osmoză, cimentând tacit o atare formă de organizare comunitară. Prieteniile bazate pe emulație afectivă sau pe preocupări similare (artistice, profesionale, ideologice) pot conduce la constelații relaționale deosebit de consistente și trainice. În mod similar vor funcționa și grupurile unite prin credințe, idei sau comportamente comune de ordin religios. Pe măsură ce comunitatea este mai extinsă, bazată pe repere adesea artificiale (granițe statale, opțiuni legislative, strategice, politice etc.), ea devine mai vulnerabilă, mai fludă, mai expusă disipărilor conjuncturale.
În al doilea rând, pentru că o astfel de congregare socială ne oferă posibilitatea oglindirii și regăsirii noastre într-un registru de valori și gesticulații comune, afișate de ceilalți membri ai grupului, pe care le purtăm oarecum pasiv fiecare dintre noi. Nimic nu poate fi mai securizant decât confirmarea pe care o primești de la ceilalți prin afirmarea acelorași valori. Faptul că măcar o parte dintre semeni gândesc sau simt în mod similar ne întărește convingerea că suntem acceptați, că avem o apartenență, că suntem cineva, că nu suntem „ai nimănui”. Comunitarismul, cu toate antecedentele lui pernicioase, trebuie revalorizat și actualizat la în consens cu chemările sau sfidările prezentului.
În al treilea rând, o apartenență la un grup restrâns asigură o bună gestionare, performativitate și creativitate în câmpul valorilor proprii pregătind, astfel, o conexiune cu valorile altora. Creativitatea devine efectivă într-un câmp oarecum delimitat. „Deschiderea” viitoare este anunțată de o necesară „închidere” inițială, prin interiorizarea propriilor valori. Buna aculturare de primă instanță, prin educație, prin însușirea și practicarea valorilor de referință, asigură o extensie și o îmbogățire ulterioară. Nu poți înțelege, extinde sau nuanța bagajul cultural al lumii în care trăiești dacă nu ți l-ai apropriat, cum se cuvine, liber, explicit, la vedere, fără nicio temere, pe cel inițial.
În al patrulea rând, o astfel de entitate socială primară asigură o resursă permanentă de întremare și regenerare valorică pentru individ, funcționează ca o matrice axiologică dătătoare de orientare și sens. Când ești antrenat sau chiar bulversat de valorile altora – care parte ți se potrivesc, parte nu – te întorci la baza originară în care ți-ai dezvoltat umanitatea, de regăsești printre „ai tăi”, te întărești, axiologic vorbind, și mergi mai departe.
Oricum, această cuprindere valorică bazală, prin integrarea într-un grup natural, nu trebuie persiflată sau desconsiderată, ci se cere a fi cunoscută, asumată în orice formă de interacțiune sau comunicare culturală. Faptul că un individ „intră” în lume prin exersarea unui etos valoric concret constituie un dat antropologic ce nu trebuie uitat. Neînțelegerile individuale sau grupale se ivesc și din cauză că sunt neglijate aceste prealabile culturale, plecându-se de la falsa premisă că toți suntem una și că ne poziționăm la fel sau concretizăm identic „marile” valori. La nivelul cel mai de „jos” (a se citi „concret”) al întrupărilor valorice suntem foarte diferiți, și e bine să rămânem așa. Unora le place mai mult Bach decât Beethoven, altora mai mult Leonard Cohen decât Katie Melua, iar altora, Maria Tănase decât Sofia Vicoveanca, dar cu toţii iubesc și apreciază, în felul lor, muzica. E necesar să cunoaștem și să respectam opțiunile valorice primare ale semenilor noștri, oricât de „ne-asemănători” ar fi. Această axiomă ar putea constitui baza și premisa unei sperate întâlniri la nivelul cel mai înalt al zărilor valorice anunțate prin des clamatele categorii de „Adevăr”, „Bine”, „Frumos”…
