Limitări ale culturalizării religioase în regimul totalitar

Ne propunem, în intervenția de față, să evidențiem statutul și locul formării religioase în perioada comunistă, plecând de la constrângerile de ordin ideologic și legislativ, dar și de la unele formule minimale de continuitate și de rezistență – ne referim la învățământul religios, prin puținele seminare teologice sau facultăți de profil, dar, mai ales, la unele cadre naturale, implicite, „camuflate”, „ascunse” care s-au constituit în factori substitutivi ce au asigurat o oarecare formare pentru valorile sacre.

Istoria pedagogiei și, respectiv, cea a educației au consemnat/demonstrat prezența acestei topici în mai toate arealurile culturale, având desigur finalități, ponderi, forme de realizare diferite. În toate tratatele serioase de pedagogie, între componentele curriculumului (educația intelectuală, morală, estetică, civică, fizică, tehnică etc.) un loc distinct îl ocupă educația religioasă. Desigur, au fost și sincope sau accidente socio-istorice care, din rațiuni politice, au periferizat, minimalizat, neglijat sau chiar exclus acest vector formativ.

Educația religioasă, în această perioadă, s-a manifestat într-un cadru mai degrabă informal, „subversiv”, în contrasens cu un câmp instituțional adversiv, chiar opresiv. În acest sens, trebuie evidențiat aportul familiei – mai ales al unor membri ai acesteia care au beneficiat de educație religioasă instituționalizată în perioada anterioară, dar și al bisericii – atât cât s-a putut, prin predică sau cateheză, precum și al unor instanțe mediatice din străinătate care au menținut viu interesul pentru valorile religioase. Un alt palier inductor de religiozitate a fost preluat și de o serie de așezăminte muzeale, adăpostite de mănăstiri, care au ocazionat publicului menținerea și creșterea interesului pentru valorile subsecvente, a respectului față de lucrarea misionară, culturală și educațională a bisericii.

Care a fost parcursul legislativ de marginalizării sau interzicerii formării religioase? Iată câteva etape:

a. După 1945, când dr. Petru Groza a devenit prim-ministru, educația religioasă a intrat sub controlul autorităților comuniste. Un departament de culte religioase, existent și până atunci, a fost transformat într-o agenție de stat care se ocupa de un control strict asupra afacerilor religioase din țară. Recent s-a arătat că Securitatea avea inclus un departament special de supraveghere a vieții religioase, care a încercat să rezolve așa-numitele probleme ale cultelor, în special a grupurilor religioase și a persoanelor fizice ostile noului regim.

b. Decretul 175 pentru reforma învățământului din 2 august 1948. Legea cuprindea, în capitolul I, o serie de principii generale, conform cărora „învățământul public constituie un drept egal pentru toți cetățenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă sau religie”3, subliniind clar că „este organizat exclusiv de Stat”. Printre motivele invocate de comuniști, care au stat la adoptarea unei noi legi a învățământului, se numără, conform articolului al II-lea al legii: „înlăturarea neștiinței de carte” prin „lărgirea și democratizarea învățământului de bază pentru a cuprinde pe toți copiii de vârstă școlară”, „educarea tineretului în spiritul democrației populare”, dar și cadrele didactice erau vizate, prin „pregătirea cadrelor medii și superioare de specialiști, pe baze științifice, care să corespundă nevoilor consolidării democrației populare și construirii societății socialiste”. Legea prevedea că învățământul era organizat de stat si unitar, fapt ce însemna desființarea școlilor particulare și confesionale. De asemenea, întregul învățământ devenea laic, religia fiind desființată ca obiect de studiu. Școala elementară era de 7 clase, iar învățământul obligatoriu de 4 ani.

c. Prima încercare pe linia de educare ateist-științifică și de combatere a misticismului și obscurantismului din conștiința maselor prin propaganda ateistă s-a realizat prin intermediul „Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii” (S.R.S.C.), înființată prin Decretul 652/1949 ca persoană juridică de utilitate publică ce era coordonată de către Secția Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R. (P.C.R.).

d. Constituția R.P.R. din anul 1952 cuprinde referiri la libertatea cultelor religioase de a se organiza și funcționa liber, precum și la faptul că libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române. Totodată, pentru prima dată, se menționa într-un act fundamental faptul că școala este despărțită de biserică. Deși în prima parte se vorbește despre dreptul acordat cultelor religioase de a se organiza și funcționa liber, partea a doua a articolului 84 introducea limitări în privința învățământului confesional precizând faptul că „nici o confesiune, congregație, comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului de cult”. Formula finală introduce limitări în privința libertății religioase specificând faptul că „modul de organizare și funcționare a cultelor religioase se reglementează prin lege.” Observăm că deși printr-un act fundamental se acordau unele drepturi în privința exercitării unui cult religios și a practicării unei religii, prin același act se introduceau și limitări care în fapt ajungeau chiar să anuleze prevederile anterioare. Vorbim în acest caz de o politică bivalentă prin intermediul căreia se acordau anumite privilegii în paralel cu limitarea altor prerogative ale oamenilor sau instituțiilor religioase, dar și de crearea unei libertăți aparente.

e. Legea învățământului din1965 stipula la Art. 1, paragraful g: „Învățământul are drept scop însușirea, de către cetățeni, a culturii generale și a cunoștințelor necesare exercitării unor profesiuni utile societății, formarea concepției lor materialist-dialectice despre natură și societate, educarea intelectuală, morală, estetică și fizică, cultivarea dragostei lor față de patrie și popor, față de idealurile, de pace și progres social”. La Art. 3 se precizează: „Învățământul în Republica Socialistă România este învățământ de stat. Școala este despărțită de biserică. Confesiunile, congregațiile sau comunitățile religioase pot organiza și întreține școli speciale pentru pregătirea personalului de cult”. Alte prevederi interziceau catehizarea copiilor în cadrul școlilor publice, mergându-se până la interzicerea catehizării acestora chiar și în interiorul familiei.

Dincolo de aceste opreliști evidente, culturalizarea religioasă, pentru toate cultele recunoscute, s-a restrâns foarte mult, manifestându-se discret la nivelul unor factori și modalități de perpetuare/realizare precum:

1. Forme manifeste, asumate dar reprimate (prin profesori, preoți care s-au împotrivit sau au luat atitudine față de scoaterea Religiei din școală); deși aparatul represiv comunist a descurajat astfel de angajamente, acestea au alimentat un anumit tip de subversivitate față de sistemul politic și de refugiere în universul religios;
2. Forme ascunse, implicite realizate în cadrul unor discipline din programul școlar (în mod difuz de unii profesori de literatură istorie, filosofie etc.);
3. Forme instituționalizate dar foarte restrânse, la nivelul perimetrelor acreditate/îngăduite de formare a clerului (seminare și facultăți de Teologie);
4. Prin intermediul predicii, la Sfânta Liturghie, funcție de ingeniozitatea și harul preotului în a construi un discurs cu conotații formative (în anumite perioade sau contexte, elevii au fost îngrădiți sau chiar pedepsiți în a fi prezenți în biserică);
5. Formule peri/pseudo-catehetice în sau pe lângă biserică (inițiative individuale, în condiții vitrege, clandestine, riscante);
6. Universul concentraționar, perimetrul carceral (practicarea credinței în condiții limtă, mărturisirea ei, convertiri etc. – forța modelatoare a acestor cazuistici);
7. Spațiul familial, prin părinți sau bunici (prin reeditarea unor comportamente religioase, prin participarea la slujbe, prin întreținerea unui etos spiritual de natură religioasă – ritualul botezului, al nunții, pomeniri, cultul morților etc. Bunicile au constituit o adevărată instituție catehetică, cu influență și asupra nepoților instalați în poziții cheie ale regimului comunist-ateu. Bunicii au fost cei care au încurajat sau chiar au asigurat perpetuarea trans-generațională a comportamentelor religioase (rugăciuni, credințe manifeste, re-editarea de tradiții).
8. Formule paralele, substitutive, „acoperite”, implicite (prin exponatele sau expunerile din unele muzee sau rețeaua de mănăstiri incluse în traseele turistice, case memoriale etc.);
9. Pelerinajul spiritual, pasager sau relativ permanent spre mânăstiri, la nivelul unor grupuri de credincioși devotați, interesați;
10. Duhovnicie și consiliere spirituală (prin actanți recunoscuți, frecventați de o serie de credincioși, numele acestora răspândindu-se informal și clandestin);
11. Tipărituri ale bisericii (cărți de cult, lucrări de teologie, reviste ale bisericii  – restrânse ca număr și supravegheate); au fost mai multe perioade de clandestinitate: au subzistat în perimetrul privat lucrări interbelice, s-au multiplicat altele în forme și tiraje mici etc.
12. Mass-media străină (posturi de radio, unele reviste – restricționate prin bruiaj sau vămuire – „Europa Liberă”, „Vocea Americii”, „Radio Vatican”);
13. Un firav etos spiritual întreținut la nivel literar, plastic, cinematografic etc. prin tematizarea unor motive biblice, religioase (unele producții scăpând de cenzură sau „complotând”, fiind în complicitate cu aceasta etc.).
14. Opera părintelui Dumitru Stăniloae – atât cea de autor, cât și traducerile – și în special Filocalia, a avut un rol aparte în intensificarea vieții religioase (mai ales că acesta a fost tradus și devenit un nume recunoscut în Occident). Într-o epocă în care manifestarea religioasă instituțională a fost limitată până la ghetoizare, personalismul religios a fost redescoperit prin opera părintelui Stăniloae, deschizând un spațiu intim de trăire a religiosului, imun la cenzură și represiune. Prin duhovnici, literatura filocalică a cunoscut o difuzare amplă în societate.

Având în vedere spectaculoasa revigorare pe care a cunoscut-o trăirea religioasă după căderea comunismului se poate deduce faptul că, în ciuda cenzurii și a reprimării, formarea religioasă nu a putut fi eradicată și aceasta și-a găsit noi orizonturi de perpetuare la nivelul unor structuri non-standard. Gradul rezonabil de alfabetizare religioasă, observată după 1989, indică faptul că și în timpul comunismului, în varii modalități, s-a realizat educație religioasă în condiții specifice. Transferul inter-generațional de valori poate fi promovat și prin intermediul perimetrelor informale dar e de dorit să existe o convergență și o completitudine funcțională a acestora.

(sursa foto: hotnews.ro)