Există dezamăgiri şi trădări în educaţie?

În nici o carte sau tratat de pedagogie nu găsim vreo idee despre decepţiile și deznădejdile profesorului. Chestiunea se trece cu vederea, ca şi cum acestea n-ar fi. Se dă de înțeles, desigur, că în educaţie nu ar surveni eşecuri, dureri, rateuri, trădări. Se merge pe o ipoteză supra-optimistă, sprijinită şi pe un cortegiu de teorii psiho-pedagogice, etice, ideologice etc., că educaţia nu aduce decât pozitivitate şi confort, iar „binefăcătorul” (adică profesorul) este dator să afişeze numaidecât un aer tonifiant de „trezitor” al potenţelor elevului, de „salvator”, de „învingător”. Ipoteză cât se poate de falsă! Să venim cu câteva nuanţe, în eventualitatea revizuirii acestui mit.

Să spunem că decepţia apare, în general, atunci când dascălul realizează că ceea ce are de dat nu are cui să dea, nu are „noroc” de un public situat pe aceeași „lungime de undă”, receptiv, care să-i urmeze îndemnurile şi sfaturile. În loc de interes, găseşte doar apatie şi obrăznicie. În loc de ascultare sau aprobare, este întâmpinat cu vociferare şi negaţie. Mai mult decât atât, poate fi persiflat, ostracizat, condamnat (să zicem, poreclit, privit cu duşmănie, otrăvit – precum Socrate sau, de ce nu, împuşcat – cum se întâmplă azi pe ici pe acolo…). Ca să-şi continue totuşi treaba, face pe plac elevilor lui, scăzând ştacheta sau trecând în registre care să facă deliciul elevilor săi. Normal că devine un profesor trădător – dar îşi salvează momentan dorita reputaţie.

Dezamăgirea este adusă şi de realizarea de către magistru a distanţei dintre aşteptări şi posibilitățile concrete ale discipolilor. Se descoperă aproape subit că cel cu care se lucrează este o himeră, o proiecţie a propriilor sale nădejdi, un rod al fanteziei utopice în care s-a alunecat. Profesorul nu mai predă unui copil real, ci unuia abstract, livrat de „literatura de specialitate”. Remediul? Cunoaşteţi-vă elevii cu adevărat, nu-i substituiţi cu propriile voastre fantoşe sau reprezentări transmise prin cărți (inclusiv de pedagogie) sau de către alţii. Fiţi realişti şi vedeţi cu cine aveţi de a face, căci o vorbă populară spune că „nu poţi face din coadă de câine sită de mătase”!

Dezamăgirea se poate manifesta prin neîncrederea sau refuzul maestrului de a mai preda, de a mai avea relaţii educative. El intuieşte că nu are un auditoriu pe măsura „mesajului” lui. Şi se pregăteşte, în muţenia sa, de a revela altfel „marele adevăr”. Istoria este plină de astfel de „nefericiri” ale învăţătorilor. Moise va distruge primele Table ale Legii (cele mai importante, purtând semnătura lui Dumnezeu), deznădăjduit că nu are cui să le predea. La fel şi Nietzsche, care se va închide în el, din lipsa de receptori, pentru a da curs, aproape agonic, strigătelor lui Zarathustra. O atare decepţie se poate converti în ceva pozitiv, dar la un alt nivel şi printr-o altă stilistică ideatică, cu condiţia ca energiile paideice să se consume prin exteriorizare generoasă spre alţii, şi nu prin interiorizare individualistă, solipsistă, paralizantă.

Trădarea discipolului poate surveni prin simpla sa de-cuplare de la actul formării, printr-o fugă iresponsabilă – pe care o va regreta poate mai târziu – sau printr-o poziţionare ce supralicitează egocentrismul, făloşenia, măreţia, trufia. Rebeliunea poate fi justificată uneori, dar forma expresivă de manifestare a ei o face să decadă din starea normală de contrazicere de idei în una de combatere şi desfiinţare (uneori chiar fizică) a persoanei ca atare. Un exemplu elocvent de trădare este cel al lui Iuda Iuda Iscarioteanul, care l-a vândut pe Mântuitor pe un pumn de arginţi. O astfel de trădare îşi are simbolismul şi misterul ei şi, pare-se, nu merge până la un nivel abject, prin consecinţele imediate (auto-eliminarea făptuitorului, cu toate că acest act este repudiat de tradiţia creştină). Tot trădare poate fi şi lepădarea multiplă a lui Petru, ce făcea parte dintr-un program trans-personal, divin – dar care conducea spre o fidelitate supremă şi definitivă. Mai întrezărim aici un caz special: alunecarea discipolului în ameţeală sau toropeală – vezi cazul apostolilor care în noaptea de dinaintea prinderii lui Iisus, în grădina Ghetsemani, au fost „loviţi” de somnambulism, de o aţipeală sacră, de fapt de o de-conectare episodică de la Bine şi Adevăr. Toate ar fi în regulă dacă s-ar ajunge, în final, la o trezire, la o limpezire a discipolilor, cum a fost şi cazul apostolilor. Dar nu întotdeauna se întâmplă aşa ceva.

Dezamăgirile ţin de sub-tectonica actului educativ, având accente adesea sacrificiale, dramatice – dar reale. Transmiterea învăţăturii atrage după sine şi un gust acut al sfârşitului sau al morţii. Cine s-a ataşat, întru învăţare, de cineva – o ştie. Să facă parte toate acestea din recuzita urii – şi iubirii – a cărei delimitare este atât de greu de stabilit când încerci să dai ce e mai bun din tine şi realizezi că nu eşti, totuşi, decât un suflet de om, cu limite inerente? Vor înţelege această „dramă” cei din afară, care nu au de a face cu acest exerciţiu oarecum „demiurgic”?

Reverenţa acordată maestrului nu este una personală, asumată, concretă, ce este inspirată de tradiţie, de convenienţe, de un model de respect încetăţenit. Ne raportăm la dascăli cu condescendenţă, că aşa cade bine. Respectul e firav şi evanescent, ca şi baza diluată pe care se înalţă. În fapt, ne prefacem că ne respectăm maeştrii, dar ne ridicăm nouă, celor care am trecut prin mâna lor, socluri sau statui (că, vorba ceea, am fost elevii lor!). Şi sub statura maestrului ne ascundem o vreme până ce, cu uşurare, „pe umeri ducem, renumit, senin/ și mort, pe-nvăţătorul”. Cu gândul ascuns de a ne cocoţa şi a ocupa, astfel, un locuşor mai înalt sub soare!

Cine dintre dascăli nu-şi asumă trădarea sau uzurparea de către (unii) discipoli, acela nu este dascăl cu adevărat. Iar discipolul care nu este tentat de dorinţa contrazicerii sau distrugerii (simbolice!) a maestrului nu a ajuns (încă) la demnitatea de a fi un autentic învăţăcel. Lauda – ca şi cârtirea, înălţarea – ca şi căderea, fidelitatea – ca şi lepădarea, solidarizarea – ca şi laşitatea, adorarea – ca şi respingerea sunt secvenţe cât se poate de fireşti ale resurecţiei umane prin învăţare. Toate fac parte din …legile omeneşti! În orice operă de discipolat se manifestă o curioasă contrabalansare dintre iubire şi ură, dintre identificare şi contestare, dintre acceptare şi refuz.

Dar să nu credeţi că numai învăţătorul este dezamăgit sau trădat de către discipol. Şi discipolul poate fi înşelat sau uzurpat de către magistru – într-un chip, am spune, …magistral! Dar despre acest subiect, cu alt prilej.

(Acest articol reprezintă o reluare, cu mici „amenajări”, a unui paragraf din lucrarea noastră, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 25-26).

(sursa foto: doamnainvatatoare.ro)