Constantin Cucoș 
Expresia de educaţie axiologică este mai puţin întâlnită în literatura pedagogică, dar referirile la lumea valorilor sunt destul de frecvente în pedagogia universală şi românească, atât explicit, cât şi implicit. În mod concis, educația axiologică ar însemna educația pentru valori, printr-un demers formativ centrat spre cunoașterea, semnificarea și asimilarea valorilor autentice (de adevăr, bine, frumos, dreptate, sacru etc.). Folosirea expresiei de educaţie axiologică ridică cel puţin două probleme:
- nu cumva suntem în prezenţa unei exprimări tautologice, căci educaţia nu se poate face decât în spiritul anumitor valori (vezi şi sintagma de învăţământ educativ)?
- ce realitate ar acoperi noul concept, o latură a educaţiei, o „nouă educaţie” sau un principiu al învăţământului?
Pentru prima chestiune sugerăm următorul răspuns: exprimarea nu este tautologică în măsura în care includem în sfera valorilor şi pe cele negative. Este cazul, însă, de unele punctări suplimentare. Tudor Vianu vorbeşte, la un moment dat, despre polaritatea valorilor, despre un sistem opozabil înlăuntrul căruia nonvalorile sunt paralele şi corelative valorilor. „Conştiinţa axiologică se mişcă astfel intr-un univers bipolar şi într-un circuit continuu înlăuntrul lui” (T. Vianu, Studii de filosofia valorii, Ed. Eminescu, 1982, p. 67). Despre polaritatea valorilor, despre gradaţiile acestora, despre glisajul între valorile pozitive şi cele negative vorbeşte şi Louis Lavelle (vezi Traite des valeurs, PUF, Paris, 1951, pp. 227-238). Considerăm că axiologia este un discurs atât explicativ, cât şi normativ şi, ca atare, ea trebuie să descrie valorile pozitive şi negative şi să prescrie doar valorile pozitive. În ipostaza de teorie descriptiv – constatativă, axiologia are în vedere fenomenologia „obiectivă” a desfăşurării valorilor între cei doi poli – pozitiv şi negativ -, de la bine la rău, de la adevăr la fals, de la frumos 1a falsul-frumos etc., cu toate modulaţiile şi oscilaţiile posibile în intervalul axiologic. Valorile pozitive nu capătă relevanţă decât prin raportarea lor la ipostazele opuse de metamorfozare, prin glisarea pe o scară ce îngăduie complementaritatea, comparaţia, contrastul, opoziţia. În ipostaza de teorie prescriptiv normativă însă, axiologia va promulga doar valorile „de sus”, divulgând determinările şi reverberaţiile negative ale valorilor „de jos”. Nu credem că axiologia, ca discurs teoretic, trebuie să refuze discutarea valorilor negative, statutul şi condiţiile lor de emergenţă, criteriile de departajare sau asimilare etc. Se cer a fi luate în seamă şi posibilele metamorfoze ale valorilor în timp şi spaţiu, de la cultură la cultură, de la individ la individ. Ce ieri a fost rău, astăzi este bun. Ce este bun pentru mine, nu-i la fel şi pentru altul. De ce să excludem nonvalorile din teoria despre valori, în numele unor etichete sau ierarhizări circumstanţiale? Până la (sau începând cu) un punct, ştiinţa (despre valori) trebuie să rămână neutră exteriorităţii pe care o cercetează. Nu-i vina axiologiei că sunt şi valori negative, după cum nu-i vina medicinei că sunt şi boli (de altfel, negativitatea nu-i decât un caz particular al pozitivităţii, un „grad zero” sau poate un „izvor” sau „potențator” al altitudinii valorice … ).
Educaţia axiologică s-ar referi numai la educaţia care se realizează în perspectiva valorilor autentice, validate ca atare de o anumită practică pedagogică sau socio-culturală, coextensive cu valorile umanității probate în timp dar și prin mecanisme intrinseci oricărui exercițiu sau perimetru cultural. Desigur că şi educaţia în condiţiile de dictatură (fascistă, comunistă) – de pildă – era direcţionată de anumite valori, unele, din păcate, negative (le putem numi şi „antivalori”, dar nu ieşim din sfera axiologicului). Fiecare sistem educaţional îşi decantează un orizont valoric specific, care trebuie el însuşi valorizat la un moment dat din „exterior” (problema care se pune este: la ce repere trebuie să-l raportăm). Conceptul de educaţie axiologică, ca instanţă de referinţă cu conotație epistemologică, invocat în anumite împrejurări, ne ajuta să ieşim din cadrul restrâns al unor valori contextuale limitative, pentru a ne insera într-un orizont de valabilitate mai larg şi mai stabil, cel al valorilor autentice şi general acceptabile de umanitate. S-ar putea astfel evalua sisteme, procese şi competenţe educative dincolo de cadrul lor specific de generare. Este firesc ca fiecare sistem educativ, raportat la normele valorice interne, să pară a fi exemplar. Orice învăţare se face în perspective şi sub forţa – uneori constrângătoare – a presupoziţiei propriei sale valori. Orice sistem de învăţământ îşi secretează şi propriul cadru de validare, de justificare şi de întemeiere. Important pentru respectivul sistem este să reziste atunci când este confruntat cu o normativitate mai largă, care transcende propriului sistem de emergență, și care nu se erodează în timp şi spaţiu. Sub aspectul acţiunii concrete, educaţia în perspectiva axiologică ar însemna orientarea procesului educativ pe traiectele cele mai bune, identificarea sau exploatarea momentelor didactice privilegiate, finalizarea tuturor căutărilor prin cele mai bune alegeri, stabilirea de fiecare dată a unei ierarhii de finalităţi valabile hic et nunc, acţionarea în funcţie de o ordine pertinentă de priorităţi.
Relativ la cea de-a doua problemă pusă, considerăm că toate laturile educaţiei pot şi trebuie concepute într-o perspective axiologică (nu numai educaţia estetică sau cea morală, cum s-ar părea la o primă privire). Valorile fundamentale pot fi decelate atât corelat, pe linia specificităţii laturilor educaţiei (pentru educaţia morală – binele, pentru educaţia intelectuală – adevărul, pentru educaţia estetică – frumosul etc.), dar şi sincretic, pe o filieră nespecifică (binele, adevărul etc. în educaţia estetică; adevărul, frumosul etc. în educaţia morala; frumosul, binele etc. în educaţia intelectuală sau tehnologică etc.). Încât, gândim că educaţia axiologică este o exigenţă, un principiu teoretic si praxiologic care trebuie impus si respectat în toate ipostazele educaţiei, atât în cele „clasice”, cât si în cele „noi”, de la perimetrul informal către cel formal. Înscrierea învăţământului în perspectiva axiologică este o chestiune ce trebuie sa-i intereseze pe toţi factorii implicaţi în educaţie, de la decidenți până la cei care o exercită sau practică la „firul ierbii, la practicilor de formare curente (în familie, la școala etc.).
Exigențele unei educații axiologice sunt cunoscute demult iar pentru aceste standarde au pledat mari pedagogi sau deschizători de drumuri în educație. Ceea ce facem noi e o invitație de a ne centra către o paradigmă conceptuală ce corespunde – natural – unei realităţi sau virtualităţi paideutice, pe care nu noi o inventăm sau o propunem. Încercarea noastră constă în a adecva o realitate – fie şi posibilă – la o proiecție, la o exigență, la un gând; de a sugera practicii educative să se ridice la demnitatea presupusă de liniile de forţă valorică ale conceptului în discuţie, dar şi de a găsi „cuvântul potrivit” pentru o realitate în curs de a se face, ştiut fiind faptul că o realitate va valora şi în funcţie de cuvintele care o înfăţişează sau proiectează. Cuvântul (a se citi ideea, teoria) nu numai ca descrie o realitate, dar o şi face, o pre-formează, o performează. Într-o realitate nu poţi acţiona direct, ci mijlocit, prin cuvinte nimerite. Propunerea noastră conceptuală serveşte deschis acestui gen de „realism” şi dorim să fie cât mai potrivită spiritului vremii noastre.
