E nevoie ca statul să subvenționeze educația?

Școala reprezintă, printre altele, expresia nevoii unei comunități de bază de a-și perpetua experiența, cunoașterea, profilul cultural și valorile specifice. Ca origine și funcționare, ea este o instituire culturalizatoare, dar și pragmatic-raționalizatoare în raport cu resurse alocate, factori antrenați în educație, competențe formate etc. Cum comunitatea de bază s-a extins spre regiune, stat național, uniune de state, era firesc ca cercul normativității și al activităților specifice să se plieze în perspectiva unei unificări, corelări și asamblări strategice. În acest sens, și gestionarea acestei întreprinderi a depins de pre-dispoziția comunității (mai mari sau mai mici) în a pune preț pe formare, în a distribui inteligent resursele, în a asigura o educație de bază gratuită și obligatorie – după putințe și intenționalități (de două, patru, șase, opt, zece etc. … clase). În general, cu cât o societate este mai bogată, civilizată, vizionară, cu atât valorizează educația și creează oportunități de formare pentru toți membrii ei (în termen de accesibilitate, asigurarea drepturilor egale în raport cu posibilitățile individuale, întronarea alternativității și flexibilității educaționale, instituirea unor pârghii de susținere materiale a celor cu potențial etc.). Desigur, această strategie este gestionată de stat, de reprezentanții sferei publice, fără însă a deprecia sau de-responsabiliza sfera privată – de la părinți până la inițiativele asociative, individuale, complementare axate pe educație.

La întrebarea dacă, la noi, statul ar trebui să subvenționeze învățământul obligatoriu, de bază, răspunsul nostru este pozitiv, în sensul că această entitate trebuie să promoveze politici publice astfel încât fiecare cetățean să beneficieze de gratuitate și susținere – materială și simbolică – pentru a-și activa, în raport cu disponibilități proprii, dar și cu oportunități sociale, tot potențialul pe care îl poartă. E de preferat ca extensia, ca număr de ani, să fie cât mai mare, inclusiv către nivelul învățământului superior. Educația este un domeniu strategic ce nu poate fi expediat la nivelul unor entități glisante, improbabile, nerelevante în raport cu ansamblul societal. Ea devine un vector al dezvoltării, al perpetuării unei culturi, al pregnanței unei societăți. Statul, ca actant strategic pe termen mediu sau lung, nu se poate deroba de o atare responsabilitate. În ce privește modalitatea tehnică de concretizare a acestui principiu, lucrurile pot fi diferite, fie statul preluând și funcția de a administra această oportunitate, fie translând-o – secvențial sau total – la nivelul beneficiarului, familiei, comunității (de pildă, fiecare copil ar putea primi un bonus pentru formare, acesta putând fi „consumat” într-o instituție preferată – de copil, de părinți -, și care este compatibilă cu profilul personalității sale, cu capacități, trebuințe, expectanțe particulare etc. Nu contextul realizării educației contează, ci principiul obligativității și contributivității statului în a asigura dezvoltarea potențialului uman. Ceea ce se primește de la instanța publică se poate administra diferit de către fiecare beneficiar în parte (asta ar presupune responsabilități suplimentare pentru părinți în a repera ceea ce convine copilului, dar asta e o altă poveste…).

Garantarea învățământul general și gratuit, pentru un anumit număr de ani (variabil de la etapă la alta, de la un areal geografic la altul), este o achiziție a modernității și nu ține de precarități ideologice sau politice, ci mai degrabă de temeiuri civice, sociale, culturale. O atare poziționare nu constituie nici pe de parte expresia unei orientări populiste, socialiste, comuniste. Au fost (și sunt) regimuri democratice, dar și dictatoriale, care „pompează” multe resurse pentru a face o educație în raport cu finalități și valori pe „măsura” sau „vrerea” acestora. Nu discutăm acum despre orientări sau ținte, ci despre poziționări, principii, proceduri. Că un mod interesat, un regim alocă învățământului un segment semnificativ din PIB ca, mai apoi, să „beneficieze” de „rezultatele” vizate, asta e o chestiune care poate fi decriptată prin alte chei explicative. Chiar ne-alocarea sumelor corespunzătoare pentru educație spune ceva despre profilul unui sistem politic și intenționalitatea lui. Ideal ar fi ca și ținta alocării să fie pozitivă, benefică pentru persoane și comunitate, în sensul formării ființelor pentru comportamente valide, dar și efortul bugetar să fie semnificativ, astfel încât finalitățile să fie atinse.

În ce privește suplimentările, extensiile, diferențierile bugetare, acestea pot fi luate în calcul și pot fi susținute de asociații, comunități locale, diferiți întreprinzători, chiar părinți etc. și se dovedesc a fi utile pentru complemente educaționale ce se adaugă pe edificiul minimal și obligatoriu asigurat prin subvențiile publice. E binevenit un sistem de premieri, de gratificări, de „mecenat” educațional ce se poate edifica la nivel de comunitate. În principiu, nici un ban suplimentar pentru educație nu trebuie neglijat sau repudiat, în măsura în care acesta e investit cu bună credință și conduce la ascensiune culturală, la „salvare” și valorizare a unor persoane capabile de performanțe, la formare particularizată în raport cu trebuințe specifice, la sporirea „talantului” pe care unii sau alții îl poartă. E de preferat ca fiecare comunitate să aloce cât mai mult în educație, aceasta fiind semnul maturității, pregnanței valorice și continuității ei în timp.