Două constante ale vacanțelor de altădată

Despre felul cum sunt percepute azi vacanțele de către școlari nu am prea multe idei. Nu încerc nici un exercițiu de empatie, altfel sunt copiii de astăzi, iar contextul socio-cultural este cu totul schimbat. Dacă există ceva constant, asta ține de acel sentiment de eliberare de sub constrângeri, de asumare a libertății, de pregustare a timpului după pofta inimii. Probabil că reprezentările depind atât de structura de personalitate a celui plasat în acest interval cronologic, cât și de un perimetru de experiențe care sunt variate, particulare, unice. În vacanță, devii mai stăpân pe timpul tău, faci ce-ți place, te dedai unor îndeletniciri pe care nu ți le îngădui în restul anului. Nu există vacanțe în general, ci individuale. Fiecare are parte de… vacanța lui.

Două repere atârnă mai greu în memoria mea afectivă: țărâna afânată în urma prașilei – pe care o gestiona mama -, și mirosul lemnului tăiat, geluit, prelucrat, în diferite feluri, de către tata. Din primii ani ai copilăriei și până la vârsta studenției, cele două motive mi-au însoțit creșterea, înțelegerea, cuprinderea. Pământul și lemnul s-au prefigurat în timp, experiențele mele față de ele amplificându-se, „inervând” straturile cele mai adânci ale modului de a fi, de a simți, de a voi, de a visa.

Pământul pe care calci e de mai multe feluri, depinde cum e pe-trecut de trupul tău, de simțurile tale, de mâinile tale. E o materie primordială, dată și apoi afectată, prelucrată. Poate fi pământ întors, azvârlit, frământat, modelat… Neluat în seamă, e tern și neputincios. Luat în posesie, el poate prinde culoare, miros, consistență, sens. Una e pământul de pe marginea drumului, plin de mărăcini, altceva e cel lucrat, pe care crește via sau porumbul. Mi-l aduc aminte oarecum zvântat, răcoros, cu o crustă subțire la suprafață pe care sapa o desființa până la prima ploaie. Un pământ ce ascundea mii de vietăți, de la furnicare pline cu ouă până la coropișnițe, broscuțe, șopârle, diferite gângănii. Pământul astfel vizat poate fi aspru, pietros, afânat, lipicios, vârtos, untos, apos etc. – depinde de starea vremii, dar și de ce e în interiorul tău. Poate fi simțit cu piciorul, cu mâna, cu ochii, cu nasul, cu gura, cu urechea, cu inima… Îl poți afla în starea lui obișnuită (tăpșan, drum, deal…), dar și prefigurat sau prelucrat în ce are nevoie omul (cană, strachină, sobă, casă…).

Lemnul e un derivat al pământului, dar ajunge să se desprindă și să se prezinte de unul singur. Mai întâi, îl afli prin păduri și codri, prin huceaguri și tufișuri – pe acolo pe unde acestea mai sunt. Apoi, îl vezi în bătătură sub formă de vreascuri, lemne de foc, butuci, căpriori, grinzi sau scânduri. Cele dintâi forme se transformă în foc și șperlă, pentru a încălzi sau a pregăti diferite bucate, la plită sau cuptor. Celelalte ipostaze ale lemnului își continuă viața prin prelucrarea lui, luând forma necesarelor lucruri, dar și configurând spațiul în care acestea se adăpostesc. Pe acestea le-am cunoscut în acțiune, prin manevrare și prelucrare directă. M-am dedat mai multor interacțiuni cu lemnul: l-am despicat (cu toporul sau bărdița), l-am măsurat (cu metrul sau cu ochiul), l-am tăiat (cu ferăstrăul), l-am șlefuit (cu rindeaua sau cu glaspapirul), l-am cioplit (cu dalta), l-am găurit (cu sfredelul), l-am îmbinat (cu alt lemn), l-am vopsit (cu lac sau alte vopseluri), l-am mângâiat (cu privirea), l-am admirat (cu sufletul)… În același timp, lemnul e foarte prietenos, intrând în combinații interesante cu alte materii (cu clei, cu cuie, cu scoabe, cu feronerie, cu sticlă, cu piatră, cu tablă, cu stofă…). Mirosul lui depinde de starea în care îl afli: copac proaspăt tăiat, scânduri de la joagăr, geam sau ușă, dușumea sau podea, pat sau dulap, rumeguș sau strujitură, cruce sau coșciug… Lemnul poate lua diverse întrebuințări: poți depozita în el (covată, butoi), te ajută să mănânci (lingură, fund), te deplasezi (cotiugă, căruță), te relaxezi (bancă, barcă). În fine, lemnul prezintă și el derivații particulare, putând fi transformat în alte materii care își vor avea, la rândul lor, viața proprie: hârtie pentru cărți, materie pentru opera de artă, idee sau principiu întemeietor al celor ce sunt sau vor fi…

Mai am înghesuite în suflet și alte motive ale vacanțelor personale, poate le voi aborda cu alt prilej. Dar astea mi se par a fi primordiale pentru mine. Nu-mi pot repudia o întrebare: copiii de azi de ce motive se vor atașa? De ce anume își vor aminti ei, oare, peste decenii? Cu ce temei, putere experiențială și urme în timp?

PS. Întrebarea ultimă este inocentă, nu desconsideră deloc atașamentele contemporane (față de mediul virtual, fugacitatea experiențelor, tranziența modelor etc.). E un exercițiu pur reflexiv.

(sursa foto: adelaparvu.com)