Cunoașterea prin știință și prin credință

Înclinația funciară a omului către transcendent merge mână în mână cu setea acestuia de a cunoaște. Credința și știința sunt corelative, se presupun reciproc, se condiționează, se stimulează una pe alta. Unde există cunoaștere există și credință, iar unde se manifestă credință aceasta cheamă sau presupune reflecție, informare, cunoaștere. Ca să cutezi a cunoaște ceva trebuie să pleci de la niște premise, de la o serie de axiome de netăgăduit, de la niște credințe bazale. Premisa esenţială a oricărui edificiu ştiinţific constă în acceptarea unei ordini în univers. Oamenii de ştiinţă pleacă de la următorul principiu: ca să poţi cunoaşte ceva temeinic, trebuie să accepţi necondiţionat ipoteza unei ordini şi a unui generator al acestei ordini. Oamenii de ştiinţă se comportă (chiar şi cei care nu se declară credincioşi) ca şi cum această premisă este profund validă, o acceptă tacit sau explicit, altfel nu ar putea începe şi continua nici o investigaţie ştiinţifică. Pe de altă parte, și credința în Dumnezeu nu exclude angajamentul științific, ci îl încurajează, îl edifică, îi dă semnificație, îl aureolează valoric. În plus, credința autentică este una informată, corelată cu cunoașterea, cu aprofundarea, iar trăirea devine plenară atunci când se face în cunoștință de cauză. Există o cunoaștere a lui Dumnezeu, una integrativă, care leagă afectul de gând, trăirea de înțelepciune, simțirea de rațiune.

Dialogul dintre știință și credință dă seama de o istorie veche, de o împletire naturală, normală, dintre expresii diferite de evidențiere și exprimare a adevărului. Adevărul revelat și cel demonstrat au aceeași etiologie și finalitate: binele și mântuirea ființei umane. Din păcate, au fost perioade marcate și de dihotomii sau dihonii dintre cele două „tabere”, de multe ori produse artificial, fiind interesate sau instrumentalizate ideologic. Într-o lume normală, ambele căi de generare a cunoașterii își au locul lor, funcționând ca un sistem de vase comunicante: ceea ce se câștigă pe de o parte dă naștere la un câștig și pe cealaltă parte. Ceea ce se află prin aportul științei trebuie să capete o semnificație, să fie „acordat” cu exigențe axiologice, să aibă un sens pentru un acum și pentru un viitor, pentru un aici și pentru un dincolo. Orice ruptură dintre cele două niveluri și sensuri de apropriere a cunoașterii nu poate decât să conducă la o depreciere a ceea ce posedăm la un moment dat.

Cultul exclusivist al evidenţelor, al ideii că „numai ceea ce se vede există”, se cere a fi relativizat şi supus unui serios examen critic. Ştiinţa nu numai că descoperă, dar şi inven­tează. Or, invenţia este construcţie, act de creaţie ce nu se poate produce fără implicarea nevăzutului, imaterialităţii, transcendentului. O ştiinţă pozitivă nu are numai implicaţii ontologice, ci şi psihologice, spirituale. Ea descrie o realitate din perspectiva unei fiinţe, a unui caracter, a unei dorinţe. Realitatea se organizează altfel în prezenţa spiritului uman. Persoana informează materia, îi dă o nouă consistenţă, o legiferează spiritual (poate că acesta este înţelesul teoriei lui Heisenberg privitoare la relaţiile de indeterminare). Desigur că ştiinţa încearcă să purifice cunoaşterea de tot ce este implicare subiectivă, tinzând către idealitatea abstracţiilor matematice sau a intuiţiilor platoniciene. Dar această aspiraţie către polul suprem, către gândirea pură, poate fi asemuită cu căutarea fiinţei absolute, a identităţii imuabile, ultime, exprimată în tulburătoarea aserţiune din Ieşire: „Eu sunt ceea ce sunt”.

Raporturile dintre credinţă şi ştiinţă îmbracă multe fațete. La nivelul vieţii intime a savan­ţilor, această relaţie este prezentă destul de des. Numeroşi sunt oamenii de ştiinţă care sunt credincioşi, teoriile lor ştiinţifice fiind în acord cu adevărurile fundamentale revelate. Pe de altă parte, teoria ştiinţifică este un construct teoretic pe care omul îl aplică în descrierea şi interpretarea lumii fenomenale. Aceste construcţii sunt ipoteze de lucru, scenarii pre­determinate de lecturare a realităţii, capabile de perfecţionare, de adecvare la realităţi din ce în ce mai complicate.

Pretenția științificului de a deveni „pur”, sieși suficient, de a se izola de transcendent și de uman este din ce în ce mai mult pusă în chestiune în epistemologia actuală. Tentaţia materialităţii trebuie completată de susţinerea sau perspectiva spirituală. Spiritul este cel care dă materiei o formă, un sens; la limită, el este cel care o creează, o modelează, o infor­mează. Savantul, se ştie, se restrânge la problematica realului, străduindu‑se să pună între paranteze acele emanaţii subiective reflectate în obiectul real. Obiectivitatea perfectă se obţine prin decantarea fără sfârşit a cunoaşterii, prin abstragerea ei din realitate, dar fără om, fără „greutatea” şi „materialitatea” acestuia. Saltul din ontic către epistemologic nu este posibil decât printr‑o depreciere şi sărăcire a primei regiuni. Geografiile abstracte ale raţiunii nu mai cartografiază pretinsul real, ci se închid în propriile suficienţe. Conexiunile logice se încheagă prin eliminarea realului, a presupoziţiilor spirituale, a conceptelor antropomorfice, a antecedentelor cultu­rale. Constrâns să se închidă în această ideologie obiectivistă, fără a avea ca ideal decât experienţa raţionalităţii, pierdut într‑un univers de-centrat din punct de vedere etic, omul de ştiinţă se vede dintr‑o dată rupt de Dumnezeu, slujind unei cunoaşteri ea însăşi fără nici un Dumnezeu.

Știința, ca patrimoniu cultural, nu este o chestiune de monopol care trebuie pusă doar pe seama a ceea ce s-a acreditat prin sintagma „oameni de știință”. Ea a fost stimulată, generată și prețuită și de oamenii bisericii, care au știut să pună într-un bun raport credința cu știința. Până la apariția și adâncirea unor specializări, realizate cu câteva secole în urmă, cultura și cunoașterea au fost propensate în mediul eclezial, mulți oameni ai bisericii slujind și pe Dumnezeu, și pe semeni, și adevărul, și cunoașterea. Cunoaşterea prin credinţă şi cunoaşterea prin ştiinţă sunt două feţe ale aceluiaşi act demiurgic de raportare a omului la realitate. Credinţa şi raţiunea nu sunt în contradicţie una cu alta, ci sunt coextensive, complementare. În credinţă şi ştiinţă se manifestă cu prioritate forța spirituală a omului, capacitatea unică a acestuia de a-și apropia, într-un mod omenesc, secvențial, gradual, o exterioritate complexă, uneori rebelă. Credinţa este o premisă a ştiinţei, este miezul ei. Axioma, ca fapt de credință, este temelie și efect al ştiinţei. Din când în când, știința se va tezauriza și se va exprima în/prin actul de credință, pentru continuitatea, sănătatea și desăvârșirea ei.

(sursa foto: descopera.org)