Constantin Cucoș 
Credința, dincolo de trăirea și exprimarea ei, trebuie mereu alimentată și consolidată printr-un efort ce presupune informare și formare, semnificare și interiorizare în cunoștință de cauză. Intrăm în cult prin Botez, în cazul creștinilor, dar ne exercităm crezul într-un cadru ce obligă la semnificări sau înțelegeri suplimentare. E nevoie de o „credință informată”, de un atașament firesc, organic, reflexiv, și nu doar de gesticulații religioase mecanice, bazate pe contagiune sau mimetism. A cunoaște mai mult despre credința ta poate constitui un interval premergător sau edificator ce aduce un plus de așezare, exersare, atașament, delimitare a identității spirituale. Cunoașterea nu înlocuiește credința, dar o potențează, îi dă substanță, vigoare, sens.
Cateheza reprezintă acea acţiune formativă, derulată în cadrul Bisericii de către personalul de cult (cler), teologi sau laici instruiţi, şi are ca obiectiv introducerea metodică a credincioşilor (de toate vârstele) în cult şi în tainele credinţei, prin cunoaşterea, punerea în situaţie şi profesarea efectivă a valorilor unei confesiuni. Ea reprezintă o iniţiere sistematică într-un cult sau credinţă anume, prin prezentarea specificităţii dogmatice, liturgice, morale etc. şi este exercitată de către preot, sacerdot în perspectiva aderării la credinţă şi a unei evanghelizări explicite. Ea se poate manifesta şi ocazional când circumstanţele o impun, fie a botezării – în cazul persoanelor de altă religie, confesiune – fie a reîmprospătării şi aprofundării învăţăturilor de credinţă. Conţinuturile valorice care se transmit în cateheză sunt diverse, plurale, funcţie de specificitatea credinţei, particularităţile publicului, ale spaţiului comunitar. Cateheza nu are un caracter neutral faţă de formaţiunea religioasă pe care o reprezintă, ci unul vizibil apologetic, pastoral şi misionar. Dacă educaţia religioasă pune accentul pe cunoaşterea cadrului de valori religioase, acestea fiind axate pe determinarea unui sens al existenţei, cateheza pune accentul pe stimularea credinţei, pe formarea şi difuziunea comportamentelor religioase şi pe evanghelizarea persoanelor.
Educaţia religioasă reprezintă acea acţiune formativă deliberată, derulată în instituţiile şcolare, ce are ca obiectiv informarea, culturalizarea şi modelarea personalităţii umane în conformitate cu valorile religioase. Aceasta are un caracter unitar, la nivelul întregii ţări, prin cadrul normativ stipulat de ministerul de resort, prin conţinuturile propuse şi prin dispozitivul didactic adiacent (propus prin norme juridice, programe şcolare unitare, strategii didactice performate de cadre anume pregătite pentru aşa ceva – profesorii de religie). Conţinuturile de învăţat sunt centrate pe religia de bază a elevilor, dar cu numeroase deschideri istorice, interdisciplinare şi interconfesionale. Educaţia religioasă are un caracter obligatoriu/opţional/facultativ pe anumite trepte de învăţământ, reglarea făcându-se explicit prin anumite norme sau legi.
Formarea pe linie religioasă devine autentică și temeinică atunci când își subsumează parcursuri care se completează reciproc. Avem privilegiul să trăim într-o perioadă în care Școala și Biserica au intrat în rezonanță, educația religioasă realizându-se atât în perimetrul formal al școlii, cât și în spațiul eclezial. Având în vedere specificul instituțional al celor două entități, se poate miza pe o osmoză fericită dintre cele două parcursuri. Opera catehetică nu trebuie minimalizată prin prezența orei de religie. Ceea ce poate face biserica nu poate realiza școala – și invers. De aceea, conținutul unei programe de cateheză acompaniază sau suplinește anumite limitări ale formării spirituale din perimetrul educației formale, mai expusă unor fluctuații sau „accidente” socio-politice. Cel puțin două atuuri sunt aduse de formarea catehetică: a) se vizează pregnant și explicit specificitatea cultică și cultivarea credinței intime a persoanei, prin exemplificări, punere în situație, evocări experiențiale și b) programul catehetic, explicitat prin programă, se reface și se contextualizează an de an, funcție de noi centre de interes, nevoi pastorale sau de specificitatea comunității de credincioși.
Culturalizarea persoanei presupune şi o formare pentru şi într-un registru religios. O astfel de formare se exercită încă de la naştere, de către familie, difuz, prin participare la exerciţii sacerdotale specifice (taina botezului, participare la liturghii etc.), dar şi sistematic, premeditat, prin catehizare şi, mai ales, prin educaţia religioasă instituită în şcoală. Catehizarea şi educaţia religioasă sunt două procese de formare ce au ca obiect cunoaşterea, interiorizarea şi concretizarea valorilor religioase. Cele două acţiuni, ca procesualitate şi sistem de acţiuni, presupun atât asemănări, cât şi deosebiri, continuităţi sau complementarităţi procesuale dar şi discontinuităţi sau specificităţi acţionale.
Corelativitatea și continuitatea dintre instrucția religioasă din școală și formarea catehetică din biserică conduc la o circularitate sporitoare, la o dinamizare și re-vigorare a ambelor modalități sau ocazii de formare spirituală. De cele mai multe ori, actorii care tutelează aceste parcursuri (profesorii de religie, respectiv preoții) conlucrează, dezvoltă parteneriate, fac schimb de bune practici pe linie tematică, didactică, experiențială. E nevoie pe mai departe de o conjugare a eforturilor pentru creșterea demnității unei prestații atât de necesare formării unui om „mobilat” nu numai cu știință, ci și înnobilat cu conștiință, cu credință, cu stăruință. Eventualele rateuri individuale sau colective nu sunt aduse (doar) de carența de cunoaștere, ci de lipsa unui cadraj spiritual al uzanței ei, de vectorul axiologic al credinței, de negarea sau slaba percepție a transcendenței. Or, din acest punct de vedere, opera învățătorească a bisericii devine din ce în ce mai necesară, chiar obligatorie.
