Cât bine fac cunoștințele noastre despre educație educației ca atare…

Întrebarea de mai sus nu este una retorică sau un simplu joc de limbaj, ci țintește însăși esența teoriei despre educație: cât de mult ne ajută teoria despre educație să îmbunătățim educația, cât adevăr poartă aceste cunoștințe, cum se generează sau validează veridicitatea lor, prin ce căi și mecanisme cunoștințele de acest tip re-formează realitatea educațională, cum este resorbită cunoașterea de acest tip la nivel administrativ, procesual etc. În fond, această întrebare trimite la înseși fundamentele pedagogiei, ca teorie despre fenomenul educativ, ce se „resfiră” în alte chestionări legate de posibilitățile şi limitele cunoaşterii fenomenului educativ, de specificul cercetării pedagogice, de criteriile de întemeiere a explicaţiei și teoriei pedagogice, de analiza logico-retorică a discursului educativ (dar şi al pedagogiei), de exigențele de consistenţă şi congruenţă a teoriei pedagogice etc.

Să evidențiem faptul că această topică, veche dar și mereu actuală, este de o mare importanță pentru o zonă a cunoașterii a cărei validitate așteaptă mereu o confirmare „practică”. Pedagogia, ca discurs despre educație, nu este o știință doar „deductivă”, ci și una „inductivă”, aflată permanent în proximitatea practicii, pe care vrea să o cunoască, dar să și o schimbe, care își extrage adevărul scrutând realitatea proximă, dar o și conformează unor zări de dezirabilitate pe care persoanele sau comunitățile le au în vedere, având, așadar, și un caracter normativ. Perimetrul de manifestare a acestei științe este destul de larg, de la descriptiv și explicativ, către deziderativ și constructiv, ceea ce o face să fie destul de luată în seamă dar și persiflată, criticată, blamată. Fiind o știință mereu expusă (și chiar utilizată, instrumentalizată), este de datoria ei să își delimiteze capabilitățile și zonele de competență epistemologică.

Discursul pedagogic se vrea a fi cat mai obiectiv (când se raportează la realitate), dar și proiectiv și mobilizator (când se raportează la viitorii posibili). Teoria despre educație are mai multe ipostaze ce interferează sau se pot supraetaja, ceea ce ne obligă să o acceptăm ca un discurs polivalent și multi-nivelar, în care diferitele perspective coexistă, se întrepătrund, se condiționează, se presupun. Perspectivele de vizare a educației se înscriu într-o plajă foarte largă, de la intuiții ce țin de simțul comun până la demonstrațiile sofisticate sprijinite pe cele mai avansate procesări statistice. O întrebare va persista mereu: de la ce nivel putem vorbi de teorie pedagogică? Unde încetează opinia (chiar genială, revoluționară) și unde începe demonstrația teoretică irefutabilă (chiar dacă se demonstrează aspecte evidente, înguste, specioase)? În ce măsură o teorie își poate menține validitatea în raport cu un obiect dinamic, chiar volatil, indeterminat? Ce ne face să credem că teoria de ieri se mai nimerește cu realitatea de azi?

Pedagogia este o disciplină nu numai descriptivă, ci și normativă. Istoria acestei discipline dă seama de acest fapt, de un permanent balans între evidență și aparentă, întree realitate și vis. Ea constată ceea ce este, dar se ambiționează să indice și ceea ce ar trebui făcut. Acest „trebuie” constituie „călcâiul lui Ahile” al acestei științe. În spatele normativului și dezirabilului se pot ascunde gesticulații subiective, voluntarisme, interese, ideologii. Ce e de făcut într-o atare situație? Probabil, să restrângem cât mai mult zona de subiectivitate, de „personalizare” a explicației, deciziei sau acțiunii în beneficiul unei generalități aduse de multiplicitate și poziționare obiectivă, de „la distanță”, „dinafară”, „transcendentă”.

Reflecția epistemologică despre educație vizează mai multe aspecte: natura și corectitudinea cunoașterii pedagogice, antinomii și contrarietăți în cunoașterea pedagogică, relația dintre predicția teoretică și constrângerile realității educaționale, motivația, libertatea și autonomia în cercetare, statutul cercetării pedagogice în politicile științifice ale unui stat etc.

Principalele topici ale unui angajament epistemologic asupra științelor educației ar trebui să vizeze mai multe dimensiuni:

1. Statutul și specificul cunoașterii pedagogice

   1. Surse ale cunoașterii, statutul și credibilitatea lor;

   2. Criterii de întemeiere, verificabilitate și acceptabilitate ale unei explicații/teorii pedagogice consistente;

   3. Deductibilitate, referențialitate și consens în statuarea cunoașterii pedagogice;

   4. Dinamici ale creșterii cunoașterii pedagogice – de la cunoașterea comună la cea științifică;

   5. Structuri metodologice de validare, recomandare și implementare a cunoașterii de ordin pedagogic;

   6. Continuitate și discontinuitate (inovație și revoluție) în structurarea paradigmelor educative.

2. Constrângeri și limitări ale cunoașterii de ordin pedagogic

   1. Polaritatea descriptiv-normativ în câmpul explicativ al științelor educației;

   2. Nomologic și probabilistic în structurarea cunoașterii despre educație;

   3. Slăbiciuni discursive și ambiguități interpretative ale limbajului pedagogic;

   4. Constrângeri deontologice în producerea și aplicarea cunoștințelor cu privire la educație;

   5. Riscuri de instrumentalizare ideologică și politică a cunoașterii pedagogice;

   6. Alte tipuri de limitări în generarea și aplicarea teoriei pedagogice: economice, tehnice, strategice, subiective etc.

3. Pertinența cunoașterii pedagogice în raport cu adecvarea acesteia la realitatea educațională

   1. Corelativitatea teoriei cu presiunile realității educaționale (e obligatoriu așa ceva?);

   2. Căi și posibilități de translare a teoriei către practica educațională proximă;

   3. Filtre suplimentare de transfer prin mecanisme de disipare, popularizare, implementare;

   4. Priorități (prioritizări) și pârghii de susținere a unor cercetări;

   5. Practica educațională – izvor și „detonator” al cunoașterii de ordin pedagogic;

   6. Relația dintre directivitate/comandă și liberă alegere în proiectarea, derularea și aplicarea rezultatelor cercetării psihopedagogice.

Astfel de interogații, și altele de felul acesta, fac bine reflecției pedagogice ca atare. În câmpul științelor educației e bine să se instaureze și un „etaj” de „supraveghere” a ceea ce se produce în acest „șantier” de idei. Nu e un semn de slăbiciune. Dimpotrivă, această „dedublare lăuntrică” este un semn al maturității și demnității epistemologice de care științele educației trebuie să dea dovadă.

(sursa foto: iqfinanciar.com)