„E timpul să ne întoarcem la suflet”

Diana Evantia Barca despre Legături Periculoase (Dangerous Liaisons)

ERA News, Iulie 2016

Familia Moscovici are un nume cu rezonanță, după ce Serge Moscovici, un intelectual născut în 1925 la Brăila, a revoluționat, prin munca sa de cercetare, științele sociologice, iar fiul acestuia, Pierre Moscovici, ministru pentru Afaceri Europene în cabinetul lui Lionel Jospin, a fost raportor pentru România în Parlamentul European, în 2007, perioada negocierilor de aderare. Henri Moscovici, tatăl scriitoarei de origine română Claudia Moscovici, este, la rândul său, un geniu, matematician, expert în geometrie necomutativă și analize globale, profesor la Universitatea din Ohio.

„Familia mea nu l-a contactat niciodată pe Serge Moscovici. Îl cunoaștem, ca majoritatea celorlalți, din lucrările sale în domeniul sociologiei și psihologiei sociale, o muncă de cercetare pe care am studiat-o și o apreciez. Dar nu l-am întâlnit niciodată”, spune Claudia Moscovici, care s-a născut și ea în România, țară pe care a părăsit-o, însă, la vârsta de 11 ani, alături de familie, care s-a stabilit în Statele Unite. A fost profesoară de filosofie, artă și literatură la Universitatea din Boston, apoi, până în 2008, la Universitatea din Michigan. De atunci, este critic independent și autor al unor lucrări apreciate peste Ocean, printre care Velvet Totalitarianism, un roman biografic semnificativ, care urmărește impactul comunismului asupra unei familii, care supraviețuiește opresiunii dovedind o incredibilă tărie interioară.

Printre alte teme de cercetare, Claudia Moscovici se străduiește să impună în America post-romantismul, o contra-pondere la longevivul postmodernism, absolut necesară în măsura în care orice clasificare a artei este, de fapt, o clasificare a epocilor în care au trăit artiștii. Rămâne să ne întrebăm dacă și-a ales un moment bun să vorbească despre pasiune și dacă momentul în care trăiesc artiștii de azi favorizează sau nu, de fapt, iubirea. Educați de antiestetica postmodernă, de discursul rațional al capitalismului obsedat de profit și de o societate în care sensibilul este cel mai adesea înțeles ca un neadaptat cu vocația ratării, suntem “programați” să privim splendoarea curbelor postromantice ca pe o lecție, iar încercarea de a le reînvia, ca pe o naivitate.

Totuși, poate a venit vremea să ne întoarcem la suflet – spune autoarea, care de ani de zile duce o muncă susținută de cercetare și asupra celor care nu par a avea suflet, prădătorii sociali, psihopații. Rezultatele au fost reunite pe două impresionante și detaliate bloguri tematice, dar și într-o carte publicată și în România, „Seducătorul”, un roman care se dorește o re-scriere în cheie contemporană a faimoasei și romanticei povești Anna Karenina. Care, dacă ar fi să o recitim luând în considerare cele mai noi cercetări din domeniul psihologiei, s-ar putea să nici nu mai pară o poveste romantică, ci mai degrabă o intrigă condiționată de particularitățile psihologice ale fiecăruia dintre personaje.

Prea puțin (re)cunoscută la prima întâlnire, psihopatia este un dușman periculos și viclean, care vine sub chipul celor mai frumoase dintre fantezii și se termină, invariabil, ca cel mai cumplit coșmar. V-ați simțit vreodată sufletul gol și epuizat, ați fost captive în confuzia de a-l vedea pe cel care v-a sedus cu daruri și promisiunea unei iubiri fantastice cum pleacă fără cea mai mică remușcare, pentru ca apoi să descoperiți felul cronic în care v-a mințit cu privire la orice, de la trecutul lui, fostele iubiri, identitatea sau intențiile sale? Este foarte posibil să fi întâlnit un bărbat cu o tulburare de personalitate de tip psihopat, spune Claudia Moscovici, care atenționează cu privire la deznodământul acestor legături, previzibil, predictibil și care nu se abate niciodată de la drumul fatalist al dezastrului.

Majoritatea persoanelor implicate în astfel de relații își distrug viețile într-o eternă încercare de a repara pretinsele iubiri, care păreau cândva întâlniri predestinate și compatibilități perfecte. Rebusul însă nu are soluție, iar speranțele de acest gen sunt profund distructive și în multe dintre cazuri au fost fatale. Există, de fapt, o singură rețetă pentru a-ți salva viața: închide telefonul, mailul și conversația cu prietenii comuni, iartă-l și fugi!

EVANTIA BARCA19 IUL, 2016 2261 146  1

DEB: Deși cuvântul pare a descrie o brută de genul lui Hannibal Lechter, psihopații sunt, de fapt, niște indivizi fascinanți, seducători, carismatici, niște tipi care creează iluzia perfecțiunii în relații, fie ele de dragoste, fie sociale. De altminteri, ei înșiși au obsesia de a atrage noi şi noi victime pe care să le seducă cu iluzia fericirii şi sunt capabili să investească multă energie pentru a-i face pe ceilalți să creadă în ficţiunea pe o creează, cum că el le iubeşte, îi pasă de ele şi le poate oferi tot ceea ce îşi doresc (fie că e vorba de fericire, iubire, bogăţie etc). Ceea ce, până la urmă, ar putea fi o simplă tară de caracter absolut umană. Care este diferența dintre tipul patologic și o simplă fanfaronadă? Ca să înțelegem mai bine, puteți da câteva exemple din filme sau cărți, nenumărate, realizate pe această fascinantă temă?

Claudia Moscovici: Este adevărat, cel mai adesea psihopații, cel puțin cei pe care îi întâlnești pe stradă, nu sunt ucigași în serie și, cel mai probabil, nu vor avea niciodată nicio crimă la activ. Criminalii, de altfel, reprezintă o mică parte din acest grup de persoane afectate de tulburări patologice. Însă absolut toți psihopații sunt prădători sociali și, din această cauză, sunt persoane extrem de periculoase. Cu atât mai mult cu cât sunt greu de depistat, deoarece poartă o așa numită mască a sanității – ca să evocăm conceptul lui Cleckley -, majoritatea sunt seducători, capabili să-i fascineze pe ceilalți.

Literatura are nenumărate exemple, romane scrise având această temă, despre seducători în general și despre cei psihopați în particular. Desigur, poveștile chinuitoare ale unora precum Don Juan sau Casanova au stabilit standardele, dar aș aminti în mod particular romanul lui Pierre Choderlos de Laclos, « Legături primejdioase » (1782), un roman epistolar din secolul al optsprezecelea pe care-l știm acum mai ales grație performanței extraordinare realizate de John Malkovich în filmul regizat de Glenn Close în 1988. O producție care explorează vidul emoțional al acestui tip de om, compensat cu jocurile inerente procesului de seducție psihopatică. „Legături primejdioase” se concentrează mai ales pe mașinațiunile gândite de acești seducători. Dar există și o serie de câteva romane clasice care creionează profilul femeilor care se lasă seduse de acest tip de oameni. Ca să dau un notabil exemplu, „Madame Bovary” a lui Flaubert, un volum publicat inițial în seria La Revue de Paris, o carte care a iscat un uriaș scandal la momentul publicării ei, în 1856. Flaubert a fost acuzat de coruperea bunelor moravuri.

Sigur, mai fuseseră scrise cărți care să descrie, cu o relativă imunitate, moravurile clasei de mijloc, bărbați care își înșelau soțiile cu curtezane, metrese sau prostituate. Dar tema unei femei care-și înșeală bărbatul a fost una șocantă la vremea respectivă. Flaubert a fost, în cele din urmă, achitat, în 1857. Romanul lui a devenit imediat best-seller și a rămas până în ziua de astăzi una dintre cele mai populare povești clasice, din secolul al XIX-lea. Poate că ar trebui să-l amintim și pe Tolstoi, care a explorat tema în Anna Karenina, povestea mea favorită, de altfel. A publicat inițial părți din această poveste, în foileton, în ziarul The Russian Messenger, între 1873 și 1877.

Povestea a atins repede un grad uriaș de popularitate și nu a iscat vreodată un scandal, deoarece, spre deosebire de Flaubert, care a creionat un personaj cinic și cu ambiguități morale, Tolstoi a supus atenției publice o poveste morală. Anna Karenina exprimă, cu măiestrie, un mesaj popular. Pentru femeile din clasa mijlocie, sugerează romanul, ideea de a-și trișa soții și a da curs pasiunii, renunțând la datoriile de familie, este un experiment fatal, se soldează cu multă suferință și, în cele din urmă, cu moartea.

Dintre toate romanele pe tema seducției pe care le-am citit, cred că Benjamin Constant surprinde cel mai bine insidioasele procese ale seducției psihopatice în „Adolphe”. Deși această carte este mai puțin cunoscută la nivel internațional, ea a fost un uriaș hit în Franța la publicarea ei, în iunie 1816. A fost reeditată rapid după ce mai multe ediții s-au epuizat imediat, iar succesul incredibil se datorează, în parte, și faptului că a fost promovată, inițial, printr-o sofisticată zvonistică. Cititorii au înțeles această apariție ca pe un roman biografic, considerând că autorul a descris povestea tumultuoasă care l-a legat vreme de ani, de una dintre cele mai faimoase femei ale vremii, Germaine de Stäel, alături de flashuri din viața alături de femeia care îi era devotată, Charlotte von Hardenberg. Constant spune că Adolphe, (anti)eroul său, este prea slab pentru a evada din relația Ellénore, o poveste care s-a dus prea prepede foarte adânc cu o femeie pe care el nu o mai iubea de ceva vreme.

Romanul este o detaliată și nuanțată explorare a patologiei umane și m-a inspirat să creionez un alt profil al lui Adolphe, pe care eu nu-l văd deloc ca pe un tip slab și sensibil care și-a pierdut capul, ci mai degrabă ca pe un prădător social. Adolphe este genul incapabil de dragoste adevărată. Înțelege seducția și procesul prin care distruge o femeie ca pe un mod amuzant de a-și petrece timpul și de a a-și atenua plictiseala. Romanul este foarte realist în descrierea seducției psihopatice și este încă și mai acurat în înțelegerea tipului de femeie care se îndrăgostește și se angajează într-o relație pe termen lung cu un psihopat, și rămâne neclintită chiar foarte mult după ce relația se răcește și așa numita iubire a acestuia se transformă în indiferență. Dintr-o anumită perspectivă, scenariul arată inclusiv viziunea autorului asupra propriului text.

Adolphe, protagonistul și naratorul poveștii sale nefericite de dragoste, este fiul unui ministru. Ajunge să aibă o viață solitară, până când o poveste de dragoste minunată a unui prieten îl determină să caute o diversiune comparabilă. Întâlnește, la o petrecere, o superbă imigrantă poloneză, care este amanta unui anume Conte de P., cu care are doi copii. Încă de la prima vedere, Adolphe se decide să o seducă și își folosește șarmul și o întreagă serie de abilități de manipulator pentru a-și atinge scopul. Ellénore rezistă pentru început, dar în cele din urmă devine sensibilă la avansuri. Pentru ea, relația fizică se transformă într-o legătură emoțională reală, în timp ce pentru el nu se întâmplă același lucru. Diferența dintre atitudine celor doi este intriga acestui scenariu, care se dezvoltă mai departe către un deznodământ fatal. Cu cât Adoplhe se îndepărtează emoțional de Ellénore, cu atât mai mult ea se străduiește să-i recâștige afecțiunea inițială. În final, eroina este redusă la o simplă cochilie, o umbră a femeii care era cândva.

Tributară tradiției romantice, Ellénore moare în tristețe, fără să se simtă iubită, permanent respinsă de bărbatul pe care-l iubea și pentru care sacrificase totul: partenerul, copiii, legăturile sociale, reputația și, în cele din urmă, întreaga ei identitate. Chiar dacă a neglijat oarecum canoanele literaturii europene, romanul lui Constant a pus o importantă piatră de temelie la consolidarea romantismului în Franța și, de asemenea, a pavat drumul unui gen, ficțiunea psihologică, care va fi dus mai departe mai târziu de  Henry James and Marcel Proust.

DEB: Trebuie să existe și o anumită fascinație pentru psihopatie, care pare să semene cu însăși viața, de vreme ce oamenii vibrează și se regăsesc în asemenea povești și de vreme ce ele reprezintă o temă atât de perenă de investigare în literatură…

Claudia Moscovici: Vreme de zeci de ani, literatura a fost interpretată critic dintr-un punct de vedere psihologic. Desigur, nu pentru că personajele ar fi fost reale, ci pentru că ele ilustrează trăsături generale de caracter, motivații, interacțiuni și emoții general umane. Oricum, adesea, acest tip de interpretări tind să fie arhetipale sau, încă și mai general, teoretice. Critica psihanalitică se bazează pe teoriile freudiene, jungiene, lacaniene sau alte ipoteze, în general abstracte, cadre prin care se pot citi modele de comportament, dorințe, emoții și motivații. Mult mai rar s-a aplicat literaturii teorii pragmatice ale psihologiei actuale, adică din cercetările contemporane asupra experienței suferinței persoanelor umane reale. În opinia mea, ar putea fi un exercițiu bun să citești literatura în lumina experiențelor umane actuale, tulburări și strădanii de adaptare, pentru că reflectoarele sunt puse asupra unor trăsături patologice care chiar există în structura persoanelor reale și care le afectează profund viețile. Avem multe de învățat despre natura și comportamentul uman din literatura psihologică bună, și asta fără să confundăm granițele dintre ficțiune și viața reală.

Dezvoltarea ficțională a lui Constant urmărește seducția psihopatică, de pildă, încă de la începuturile ei entuziaste și pline de promisiuni, până la finalul jalnic, catastrofal și tocmai de aceea poate fi considerată o abordare modernă și – ceea ce voi încerca să demonstrez, urmărind cele mai noi cercetări cu privire la psihopatie – rămâne relevantă până în zilele noastre. De vreme ce le lipsește capacitatea de a crea legături profunde cu ceilalți, încă de la vârste foarte fragede, psihopații experimentează o anumită stare de nerăbdare și o constantă plictiseală. Nu au răbdare nici măcar să-și termine sarcinile și caută permanent diversiuni temporare. Tânărul Adolphe, naratorul poveștii lui Constant, se încadrează în acest profil. “Distras, neatent, plictisit, mi-am dat seama care este impresia pe care le-o lăsam altora, dar îmi împărțeam timpul între studii – pe care le întrerupeam frecvent – proiecte pe care nu le duceam la sfârșit, plăceri care nu mă interesau cu adevărat, când niște circumstanțe foarte frivole au produs în dispoziția mea o adevărată revoluție” – spune Adolphe.

Aproape mizantrop la propria alegere, Adolphe are nevoie de ceilalți doar pentru distracție și ajunge printr-un accident să caute o soluție la golul pe care îl simțea în interior. A observat cu interes schimbările prin care a trecut un amic după ce s-a îndrăgostit și, chiar înainte de a întâlni o femeie, Adolphe s-a îndrăgostit de ideea de a se îndrăgosti. “Spectacolul unei asemenea stări de fericire m-a făcut să regret că nu încercasem așa ceva până atunci. Nu avusesem nicio aventură din inimă, care să-mi fi putut flata iubire de sine. În acel moment mi s-a relevat un nou drum de viitor. Am simțit o nevoie nouă și am simțit-o din străfundurile inimii”, spune Adolphe. De la bunul început, naratorul vede dragostea ca pe o fantezie a unui concurs. Nu înțelege lucrurile ca pe o oportunitate de a schimba experiențe emoționale care ar putea rezulta în găsirea unui partener în viață. Așa cum arată studiile sandrei L. Brown, psihopații se agață de victimele lor exclusiv cu scopul de a le controla. După ce pierde foarte multă vreme în efortul de a-și seduce și a-și cuceri prada, Adolphe începe să-și aranjeze și circumstanțele care-i vor permite să o părăsească și începe prin a o critica în fața altora. Îi distruge repoutația încă și mai mult, aruncând comentarii misogice amicilor comuni, iar interlocutorii înțeleg corect că aceste remarci o vizează pe amanta sa și nu sunt considerații generale despre femei.

“Oamenii îi reproșau că nu a reușit să-i câștige iubitului ei respectul, pentru ea, pentru femei și pentru legăturile romantice”. Apoi, Adolphe începe să se plângă de Ellénore ceva mai direct, chiar unui prieten de-al tatălui său, care-i era apropiat prieten și ei. Campania vicleană a psihopatului funcționează. Amicii vibrează la lamentările lui și încep, la rândul lor, să împrăștie zvonuri neplăcute despre Ellénore. După ce și-a izolat amanta de toți prietenii care ar fi putut să-i pese de soarta ei, seducătorul o abandonează. Ea descoperă o scrisoare în care el o discreditează și se jură că o va părăsi, și se îmbolnăvește. În cele din urmă realizează că a sacrificat totul și pe toată lumea pentru un om care nu o iubea. Numai în acest moment Adolphe realizează că va pierde în curând singura persoană asupra căreia exercitase vreodată un real control, dar nu este în mod particular interesat de boala lui Ellénore. De fapt, este îngrijorat că a rămas singur, fără o victimă atât de maleabilă și docilă. “Am distrus singura femeie care m-a iubit. I-am frânt inima, am pierdut acest partener care m-a tratat mereu cu neobosită dragoste și simt deja cum mă cuprinde singurătatea.

Ellénore respiră încă, dar eu nu mai puteam să-i încredințez gândurile mele, eram deja singur pe lume, nu mai trăiam atmosfera aceea de dragoste care existase în jurul meu până atunci… Întreaga lume părea să-mi spună că nu voi mai fi iubit niciodată”, spune Adolphe. Cititorul trebuie, deci, să se îngrijoreze de soarta lui Adolphe. Să nu avem nicio îndoială că seducătorii psihopați de această factură vor găsi întotdeauna victime foarte dornice să-l lase să le manipuleze, să le folosească și să le distrugă. Moartea bietei Ellénore nu reprezintă pentru el nicio tragedie, ci doar o poveste de dragoste care a eșuat. Ți-e și greu să înțelegi tristețea care-l cuprinde pe Adolphe la final și e greu să deplângi moartea femeii.

Chiar dacă ea are un caracter mult mai empatic decât are Adolphe, nu putem să admirăm decăderea ei, felul în care și-a neglijat obligațiile față de fostul partener și față de copii și nevoia ei obsesivă de a avea atenția unui bărbat manipulativ și cu sufletul gol, acestea sunt cauzele eșecului acestei femei. În anumite privințe, la fel ca Emma Bovary sau Anna Karenina, două eroine comparabile în imperfecțiune, Ellénore este un personaj emoțional care merită o oarecare simpatie. Ea reflectă cu realism procedeul de devastare psihologică a victimelor prădătorilor emoționali și ilustrează extraordinar de bine modul în care psihopatul îți extrage puterea și sănătatea, transformându-se într-o cu totul altă persoană decât cea pe care ai cunoscut-o. Este aproape imposibil să-ți imaginezi o asemenea experiență brutală dacă nu ai trăit-o. Cum ar putea să aibă cineva simpatie pentru cineva al cărui cadru moral și demnitate a fost atât de serios atinsă și care acceptă asemenea situații umilitoare, aranjamente asimetrice și chiar să fie mistuită până în momentul în care psihopatul însuși obosește și dorește să se descotorosească de ea?

Singurul mod în care am putea să răspundem unei asemenea întrebări este sugestia de a nu ne uita la relația voluntară doar în termenii reductivi ai voluntarului. O să fac o analogie pentru a-mi explica punctul de vedere. Când o femeie din Afganistan “alege” să-și acopere întregul corp în burka, cu excepția ochilor, când « alege” o ideologie religioasă care le permite bărbaților să o trateze ca pe o proprietate, când aleg să nu aibă educație și nici măcar servicii medicale sumare, se întâmplă asta pentru că opțiunile ei de a căpăta respect într-o societate sunt foarte restricționate. Practic, “alegerile” acestor femei se subsumează ideii de a fi respectate ca o bună femeie musulmană sau a nu fie respectată deloc. Deciziile noastre nu sunt deloc deschise către infinite posibilități, ci sunt, ami degrabă, bazate pe anumite variabile, cum ar fi temperamentul nostru, circumstanțele, valorile și, dincolo de toate, informația pe care o avem la dispoziție. În momentul în care avem de-a face cu un psihopat, oricum te confrunți cu o adevărată maree de informație falsă, care-ți distorsionează percepția asupra realității și îți alterează, cel puțin temporar, capacitatea de a lua decizii.

Lipsa informațiilor cu privire la tulburările de personalitate, informația falsă sau parțială, manipulările și orizonturi de așteptare nerealiste, toate acestea joacă un rol semnificativ în deciziile precare ale acestor femei, o dată ce sunt prinse în capcana legăturii psihopate. Mai mult, cu fiecare pas înainte pe care-l fac pentru a se apropia de partenerul lor psihopat, încercarea de a-i obține atenția sau acordul, le încurcă pe aceste femei mai tare și mai tare într-o plasă care le restrânge libertatea și le deteriorează viața, așa cum se întâmplă și cu personajele noastre. Aceste femei devin prizonierele unei iubiri imaginate chiar de ele. De ce este acest fenomen relevant pentru o audiență largă și nu doar pentru cei care au ars alături de seducătorii psihopați? În primul rând pentru că absolut oricine poate întâlni un prădător social. Așa cum am arătat într-un recent studiu asupra femeilor care iubesc psihopați, seducția de acest tip pare credibilă și poate afecta pe oricine, nu numai pe acele femei predispuse la masochism sau cele cu un nivel scăzut de stimă de sine. Romanul lui Constant ilustrează minunat felul în care seducția se insinuează gradual și deghizată în dragoste reală și înțelegere reciprocă. Studii recente arată ce se întâmplă atât femeilor cu standarde morale și religioase, femeilor de orice vârstă, din orice mediu social și cu orice nivel de educație.

Informația referitoare la psihopatie și la relațiile cu prădători emoționali este cea mai bună cale de a te proteja împotriva lor. Fără această informație, e posibil să nu realizezi că ești implicată cu un bărbat periculos până nu e prea târziu, până în momentul în care, ca nefericita Ellénore, ai investit mult, mult prea mult și pentru prea multă vreme într-o relație toxică. Cât de multe sunt pregătite anumite femei să sacrifice în numele « iubirii”? Atât realitatea, cât și ficțiunea ne sugerează că răspunsul este « uluitor de mult”. Câteodată sunt pregătite să sacrifice totul.

DEB: Sunt ani buni de când cercetați această temă, răstimp în care ați articulat două bloguri tematice exhaustive, ați acordat nenumărate interviuri în presa lumii și ați publicat în România un roman pe acest subiect, Seducătorul. Care este începutul acestei povești personale și de ce ați considerat necesar să faceți acest efort pentru a populariza o tulburare care, poate, până la dvs, era trecută cu vederea sau era considerată un nenoroc în iubire, cel mai adesea?

Claudia Moscovici: Trebuie să precizez de la început că cel de-al doilea roman al meu, Seducătorul, nu este o ficțiune autobiografică, așa cum sugerează întrebarea ta. Cred că pentru a scrie ficțiune, chiar și ficțiune care incorporează elemente de viață reală, autorul trebuie doar să pornească de la fapte și să considere apoi doar precedentele literare, o intrigă dramatică, structura romanului și caracterizări care ar putea să atingă un cititor ceva mai mult decât ar face-o persoane reale. De fapt, am scris Seducătorul ca un fel de rescriere contemporană a romanului Anna Karenina, cu o intrigă similară cu cea imaginată de Tolstoi. Doar că, în loc să-l transform pe seducător într-un dandy atractiv precum era Vronsky, l-am făcut un psihopat clinic, tipul de bărbat care e foarte probabil să urmărească o femeie cu dorința de a o distruge.

Seducătorii psihopați, ca prădători sociali, au în vizor nenumărate victime. Dar se atașează, ca niște paraziți, pe termen lung, doar de unele dintre ele: de cele mai promițătoare dintre gazde. Din câte am văzut, victima promițătoare e cea care sugerează că este vulnerabilă, că are vinovății sau dorințe nesatisfăcute și care astfel le incită dorința patologică de control. Oricum, oricâte femei ar seduce și cuceri, cu atât mai mult repetă experimentul. Cu cât mai multă putere capătă, încă sunt nesatisfăcuți și își doresc mai mult. Asta pentru că psihopații au personalități găunoase. Emoțiile, grija, banii și timpul oricui se scurg în ei ca într-un sac fără fund. Narcisicii sunt foarte asemănători din punct de vedere patologic, doar că, în loc să-și dorească controlul, ei au nevoie de validare.

Personalitățile narcisice se îndreaptă adesea spre cariere artistice, devin scriitori, regizori de film sau politicieni, pentru că oricum trebuie să se dedice aspirației lor de a ajunge la vârf, iar setea lor de validare este cu mult mai mare decât orice succes periodic pe care l-ar putea avea. Sunt doar temporar satisfăcuți, din anumite privințe, și rămân descoperiți în altele, fundamental de neatins. Succesul rapid, cum ar fi să urci pe primul loc în topuri, se transformă rapid într-o știre învechită. Personalitățile narcisice sfârșesc adesea într-o cursă nebunească și fără sfârșit, traumatizantă atât emoțional cât și psihologic, care nu se termină, oricât de faimoși sau de plini de succes ar deveni. Dar chiar și ceilalți, cei care nu sunt nici psihopați, nici narcisici, experimentează câteodată nevoia insațiabilă de dragoste. Este ceea ce descriu eu în acest roman, Seducătorul, prin intermediul personajului ana, modelat după profilul eroinei mele preferate din romanul lui Tolstoi, Anna Karenina (care, întâmplător, a rămas la fel de relevantă și acum și va fi în curând subiectul unui nou film).

Dacă unii dintre noi suntem tentați să-i înșelăm sau să-i dezamăgim pe cei pe care îi iubim, dacă ne seduce tentația unei pasiuni apărute de nicăieri, de fericirea și de implicarea promisă de un prădător social periculos, se întâmplă asta deoarece în sufletul nostru, undeva, cumva, există o dorință insațiabilă de dragoste. Este vorba de o rană rămasă de la o trădare sau o dezamăgire mai veche, sau doar un mod nerealist, dominat de fantezie, de a plânge după ceea ce nu poate fi satisfăcut de realitate. Iubire reală are nevoie de răbdare, de hrană constantă și de muncă. Depinde de implicarea și puterea fiecăruia dintre cei implicați pentru că, uneori, implică și sacrificii personale. Psihopații ne pot îmbia cu o satisfacție totală instantanee, cu iubire pasională apărută instant, care nu are nevoie de niciun fel de muncă, de vreme ce „suntem meniți unul altuia” și este vorba de “dragostea vieții”.

O promisiune care se dovedește a fi nu numai falsă, dar și o iluzie periculoasă, și este, totodată, o repudiere fundamentală a iubirii adevărate și a realității. În cartea Seducătorul am încercat să ofer o schiță acurată și în detaliu a celor mai comune forme de instabilitate emoțională: nevoia insațiabilă de control asupra femeii pe care o are Michael, psihopatul. B) Nevoia insațiabilă de validare care o ține pe Karen, logodnica lui plină de nevoi narcisice, prinsă în mod nedefinit în plasa sa. C) Nevoia insațiabilă a Anei, care reprezintă forța, nevoia, acea parte vidă care aruncă fiecare victimă în brațele unui prădător social periculos. Scrisă în tradiția romanelor din secolul al XIX-lea, Anna Karenina și Madame Bovary – stilul meu favorit, Seducătorul arată că iubirea adevărată se găsește mai degrabă în banalul vieții de fiecare zi decât în mascarade fantastice mascate în mari pasiuni.

DEB: Este deja legendar succesul psihopatului în a găsi multiple victime, sau în ceea ce privește viteza cu care le poate subjuga, de câtă utilitate găsește victimei, de cât de mult victima se lasă abuzată. Unele victime nu părăsesc un psihopat oricât de mult le-ar abuza. Legătura toxică este atât de puternică şi stima de sine a victimei atât de scăzută, încât ea ajunge să creadă că nu are nicio valoare fără agresor. Cum se explică acest incredibil șarm și cum arată relația cu un psihopat? Urmează ea, fără excepție, cele trei faze descrise de literatura de specialitate sau pot exista și variațiuni, cupluri care se salvează?

Claudia Moscovici: Psihopații au cu toții în comun câteva calități și câteva tactici: dorința de a poseda și de a controla, narcisism absolut, lipsa empatiei pentru ceilalți, tendințe distructive. Dar, de vreme ce sunt, dincolo de toate, niște oameni, pot, la rându-le, să fie destul de diferiți unul de celălalt, în privințe secundare. De exemplu, anumiți psihopați sunt mai carismatici și mai seducători decât ceilalți (de altfel chiar sunt numiți psihopați carismatici). Unii pot fi foarte deschiși, dornici să iasă și să se distreze, alții au personalități antisociale și preferă să se izoleze alături de victimele lor. Unii sunt educați, alții nu. Unii sunt foarte inteligenți – deși este vorba de o spoială, de vreme ce au o inteligență emoțională extrem de scăzută, alții nu sunt prea strălucitori din nicio privință. Aceste diferențe, însă, nu fac ca modul în care își tratează victimele să fie diferit.

Fiecare dintre ei simte nevoia de a câștiga cât mai mult control asupra unei alte ființe umane, să o izoleze și, în cele din urmă, să o distrugă. Anumiți psihopați sunt manipulatori ceva mai subtili și se bazează în special pe manipulare, alții se bazează pe hărțuire și violență emoțională și fizică. Dar toți psihopații își doresc să-și controleze victimele până la punctul anihilării psihologice. Chiar dacă victimele reușesc să scape de ei, victoria depinde de foarte mulți factori, care au legătură mai mult cu victima decât cu abuzatorul.

DEB: Citeam pe blogul unui psihopat faptul că el însuși este disperat de faptul că, în timp ce el caută niște oameni demni, care să fie ei înșiși implicați în viețile lor, se implică în a lui și îi tot cerșesc atenție, sfârșind prin a părea un lung șir de masochiști de care nu mai poți scăpa orice ai face și pentru care chiar nu mai poți avea nicio formă de empatie sau de respect. Este, oare, adevărul la mijloc? Pe același blog, autorul în cauză scria că ar trebui încetate și apelurile către el să se poarte altfel decât e programat să se poarte, de vreme ce nu poți zbiera la un nebun și el să înceteze să fie ca să-ți facă o plăcere. Și nici la o persoană gay nu poți striga și să înceteze să fie gay….

Claudia Moscovici: Asta îmi sună mai degrabă ca o raționalizare vidă, fără rost, a unui bărbat care nu are empatie pentru victimele sale și încearcă să explice de ce are nevoie să găsească mereu alte ființe pe care să le seducă și să le folosească. Declarațiile sale reflectă, de asemenea, un narcisism pronunțat, pe care, de altfel, îl au toți psihopații, care își imaginează că nimeni nu este, până la urmă, suficient de bun pentru ei, astfel încât se văd nevoiți să vâneze persoană după persoană, victimă după victimă, într-o permanentă căutare a ceea ce ar fi „suficient de bun” încât să merite să-l aleagă drept partener.

Adevărul este că psihopații sunt plini de ei înșiși și au o asemenea nevoie de ceva nou și de incitări, încât se plictisesc repede de orice și pun jos victimă după victimă. De-a lungul acestui drum se mai pot opri din când în când, pentru a deveni pereche cu alți indivizi cu tulburări patologice, așa cum se întâmplă cu Valmont și Merteuil în Legături primejdioase.

DEB: Psihopații dau în permanență vina pe partenerii lor, care devin singurii vinovați pentru eșecul relațiilor. Care este mecanismul prin care ei sunt și crezuți, iar victimele lor suferă, considerându-se vinovate, uneori ani în șir? Printre altele, un psihopat îşi va denigra victima preventiv – încercând să-i distrugă reputaţia în faţa prietenilor şi a cunoştinţelor – astfel încât, în momentul în care victima îl dă în vileag, să nu fie crezută. Cât durează recuperarea după o asemenea relație și ce mai exact produce toată această cruntă suferință?

Claudia Moscovici: Psihopații dau vina pe ceilalți pentru că nu au empatie și nici conștiință. Singurul lor posibil regret ar putea fi acela de a se fi lăsat prinși după ce au înfăptuit o crimă. Perioada de refacere după o relație cu un psihopat variază de la victimă la victimă și variază în funcție de mai mulți vectori, cum ar fi profilul psihologic al victimei, gradul de control pe care l-a căpătat psihopatul asupra vieții ei, sistemul ei de sprijin, rețeaua socială care i-a mai rămas în afara relației psihopate. Victimele care au istoric de abuz în copilărie, de exemplu, vor avea mult mai multe greutăți în efortul de a scăpa din relația abuzivă cu un psihopat.

Victimele care nu au un loc de muncă, care nu sunt independente financiar sau care nu se bucură de sprijinul familiei și al prietenilor vor întâmpina dificultăți extreme în încercarea de a-și recupera viața, dacă nu cumva acest lucru se va dovedi chiar imposibil. Victimele care cel mai probabil vor scăpa destul de rapid sunt cele care remarcă devreme semnele periculoase, semnele unei relații patologice: atașament rapid și solicitări de implicare, complimente exagerate și cadouri, care sunt urmate mai târziu de crize de gelozie, posesivitate, izolare comportament alternând între cicluri de dulcegării și perioade negre (un fel de Jekyll și Hyde), hărțuiri și izbucniri violente, intimidări și amenințări. De obicei, cu cât victima identifică mai devreme pericolul pe care-l reprezintă o asemenea relație, cu atât îi este mai ușor să scape de această legătură. Reciproca este valabilă: cu cât mai mult o victimă se imersează în această relație, cu cât mai mult se implică emoțional, financiar și fizic într-o relație toxică, cu atât mai greu îi va fi să evadeze. Multe dintre victime nu scapă niciodată.

DEB: Relaţiile de tip patologic îţi pot afecta viaţa. Dacă te-ai simţit abuzată în relaţia ta, e foarte probabil că ai avut alături un psihopat – spuneți dvs. Ce însemnă, mai exact, o relație de tip patologic? Literatura și arta par a sugera că așa este iubirea, te face să suferi, să plângi și cel mai probabil la final totul se năruie și îndrăgostitul rămâne să scrie versuri sau cântece. În ce moment și la ce vârste trebuie întreruptă fără drept de apel și fără dubiu o relație?

Claudia Moscovici: Nu e prea înțelept să te aștepți ca viața ta să fie o fantezie. Extinzând asta, ne așteptăm să avem tumult și pasion, Sturm und Drang, ne așteptăm ca viața noastră să fie o ficțiune romantică, ceea ce e un teren propice pentru dezamăgire și pentru legături patologice. Relațiile sănătoase poate că nu sunt la fel de incitante ca cele patologice, dar nu uitați că în cele din urmă psihopații, narcisicii și alte categorii patologice sunt persoane uni-dimensionale. Sunt personaje de carton, oricât de complexe sau excitante ar părea. Nu pot avea empatie reală, așa că de cele mai multe ori sunt nevoiți să o falsifice. Nu simt niciodată iubirea, așa că pretind că sunt îndrăgostiți nebunește, așa cum au văzut în filme sau în literatură sau din ceea ce simt că merge când vine vorba de femei.

Nu pot oferi fidelitate reală și implicare adevărată, așa că le înlocuiesc cu minciuna și tentativa de a-și controla victimele. Din această cauză relația cu indivizi patologici nu este numai distructivă și periculoasă, dar devine și îngrozitor de plictisitoare după o vreme. Pentru că e plictisitor să vezi o persoană motivată numai de scopuri egocentrice. O astfel de persoană devine transparentă după o scurtă perioadă de timp, în cazul în care victima nu este în mod sever spălată pe creier. Deci, ca să-ți răspund în mod direct la întrebare, când viața ta începe să semene prea mult cu o ficțiune romantică, cu o poezie sau cu un cântec, de regulă este un semn rău.

DEB: Foarte puţini oameni capătă imunitate în faţa unor relaţii abuzive. Informaţia este cea care ne ajută să identificăm relaţiile periculoase sau, aşa cum ne arată titlul cărţii mele despre psihopatie, Legăturile periculoase. Ba chiar am citit pe blogul tău că cine a avut o astfel de relație are toate șansele să aibă mai multe la fel. Cum se explică asta și cum se poate întrerupe acest lanț?

Claudia Moscovici: Oamenii care s-au angajat cândva în relații pe termen lung cu indivizi patologici reușesc cu foarte multă greutate să întrerupă acest model. Și asta din cauză că se obișnuiesc cu manipularea și controlul și, de asemenea, se obișnuiesc și cu ideea unei vieți aflate în permanență pe buza prăpastiei și cu perpetua agitație – de vreme ce persoanele cu tulburări sunt rareori calme. Nu poți să estimezi niciodată momentul în care psihopatul va exploda sau când va fi drăgăstos și seducător iarăși. Nimeni n-ar putea spune cu precizie când își va schimba job-ul, de vreme ce psihopatul se plictisește atât de rapid de orice, de parteneri, de locuri, de job-uri. Au nevoie de excitație constantă.

Oamenii care au împărțit viața pe termen lung cu psihopați și-au ajustat, gradual, totul la comportamentul patologic și de la o vreme chiar au început să-l dorească. Să fie permanent înnebuniți a devenit noua lor stare de normalitate. Chiar dacă reușesc să evadeze dintr-o relație patologică, riscul e uriaș să eșueze în alta la fel, de vreme ce sunt atrase tot de acest tip periculos de om. Dacă cineva decide să ceară ajutor adevărat, adică să facă terapie, va reuși să demonteze totul, e un fel de deprogramare, și va deveni ceva mai conștient de manipulările și abuzurile unui psihopat. În cele din urmă, victimele care chiar reușesc să scape și care nu se vor angaja într-o relație similară patologică sunt cele care își pot recunoaște propriile simptome și să vadă clar care a fost propria contribuție în a fi atrasă și apoi chinuită de un psihopat. Asta presupune însă un mare efort de informare cu privire la psihopatie și narcisism, făcută, desigur, cu scopul de a căpăta un grad mai mare de auto-conștiință.

Cel din urmă pas și cel mai important dintre toate este acesta: să lași să se ducă. Fără să cari după tine, zi după zi, an după an, resentimentele împotriva psihopatului și groaza legată de relația patologică. Capacitatea de a trăi în prezent și pentru viitor este foarte importantă, fără niciun fel de gând legat de trecut.

Dangerous Liaisons/Legături Periculoase

Editura Vremea, http://www.edituravremea.ro/leg–turi-periculoase–cum-s–recuno–ti-un-psihopat–i-s–scapi-din-mrejele-lui