Scrisoarea pierdută

Acum treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani împărțeam aceeași viață, aceeași țară, același timp. În consecință și gândurile noastre mărșăluiau în aceeași cadență. De asta mă bucur azi, după atâția ani, să ne revedem ca vechi prieteni în țara mea – în țara noastră -, dar parcă nu mai suntem cei de altădată. Nu mă refer la aspectul fizic, dacă ne-am îngrășat sau am slăbit, dacă părul nostru e încă negru sau cărunt sau nu mai e deloc. De fapt mă refer – și acesta e singurul lucru care mă preocupă serios – la memorie, la ceea ce luăm cu noi când ne mutăm, cum spunea simplu un cântec franțuzesc de pe vremuri: „Que reste-t-il…”, foarte la modă în anii aceia petrecuți împreună. Nu mă refer doar la timpul nostru care numără câteva decenii, ci la vremea străbunilor, al cărei capăt abia se mai zărește din negura secolelor. De ce vorbesc ei, majoritatea celor emigrați, în cărțile lor mereu numai despre această patrie „urâtă, decăzută, înapoiată, murdară”, cândva patria noastră comună. De ce afirmă ei că nu mai au de ce să-i fie recunoscători acestei doici angajate, deși sânii ei storși i-au alăptat și pe ei. Ața că pe mine, cum vă spuneam, mă interesează, mai presus de orice, mutațiile care se produc în memoria noastră prin exil sau prin orice fel de emigrație. Noi am simțit același bici crestându-ne spinarea, am urât și am blestemat la fel și un erou adevărat n-a fost niciunul din noi, fiindcă la toți ne era frică, toți a trebuit să îngenunchem, deși zilnic inventam glume noi ca să ne arătăm viteji. Ce le dă unora dreptul să afirme că, de regulă, cei rămași ar fi fost lașii și cei plecați, eroii. Încercați să interpretați întrebarea mea strict teoretic; mi s-a reproșat că folosesc mult prea des expresia „la noi”. Nu știu, chiar, de ce mă pomeneam rostind „la noi”, când și ei fuseseră cândva „la noi”. Repetam într-una „la noi se obișnuiește”, „la noi se spune”, „la noi se poartă”, de parcă aș fi vrut să le reamintesc ceva ce știuseră demult. Imediat eram trasă de urechi. Acest „la noi” nu le era deloc pe plac, de parcă le-ar fi mirosit a „naționalism”, miros la care făceau alergie – de ce oare? – și reacționau depășind măsura: „Nu există patrie, nici popor, nici familie, nici Dumnezeu, există doar individul. Înțelegi, nu datorăm nimic nimănui, fiecare e pentru sine, un citoyen du monde.”

Nici nu sună rău, mă gândeam, dar nu reușeam să înțeleg cum, tocmai cei care susțineau atât de vehement acest punct de vedere, întorceau mereu capul în urmă, după România aia urâtă, murdară, repetenta care nu trecea niciodată clasa, ca acei îndrăgostiți incurabili care repetă în neștire numele iubitei pierdute. Mediile germane știu la ora actuală totul despre România, mult mai bine decât românii. În ce mă privește, vreau să cred că sunt un om liber care are dreptul să-și exprime deschis părerea, cu atât mai mult când ai trecut pragul de optzeci. Îți poți permite să spui adevăruri mai puțin plăcute deoarece la vârsta asta poți să treci mai ușor drept dement.

Acest text nu e un articol de ziar, nu e un raport, nu-i un referat. Este doar o dezbatere între „azi” și „ieri”. Între cel ce a „trecut” și cel ce a „rămas”, cam ca la examen. Recunosc, problema asta rămâne fără soluție. Ei, și? Oricum mie începe să-mi fie totul „perfect egal”, ca mica serenadă la abator.

Imagine de pe okazii.ro