Scrisoare

Dragă Achim,

Trebuie să-ti scriu acum, imediat, cât timp citindu-ți rândurile mai am în ureche vocea ta, dacă amân ies din stare și fără stare n-am argument. Ce vreau să-ti spun n-are a face cu logica, e mai curând vorba de a „doua intrare“, aia care te duce la ce-ai uitat, știi doar, mă refer chiar la povestea ta din Grecia, dragă Achim, când bați cu ciocănelul porții să se deschidă și ajungi mereu la poteca năpădită de ierburi, unde dai peste lămâi putrede… recitesc mereu pagina, tot ritualul ăla, cred că toți avem un „sesam deschide-te“ și mă conving tot mai mult că ai fost cu adevărat în Aegina, acum treizeci de ani, deși mi-ai spus că nu-i decât o ficțiune și că pe atunci aveai interdicție de călătorie. Trebuie să-ti scriu acum imediat, până nu se încurcă drumurile, că pe urmă nu mai știu pe unde s-o iau. Pe la mijlocul anilor șaptezeci, am descoperit un traseu foarte sinuos care se leagă de tine. Ani în șir a fost doar o supoziție, o ecuație care trebuia rezolvată; cheia e și ea un fel de ciocănel al porții, știi doar de anul trecut, cheia aia veche de alamă pe care ti-am dat-o atunci, seara, la Römischer Kaiser, habar n-aveam că dai târcoale Porților să pătrunzi în alte încăperi. Şi, de unde până unde, Sibiul și Harald Krasser care ti-a vorbit de mine când tu nici nu mă cunoșteai și ai început să bați în masă ritmul cu care începeau știrile în timpul războiului la radio Londra şi eu am spus „Oda destinului”. Parcă erai Harald Krasser, și, culmea, știai și de profesorașul acela delicat de la Lazăr, am uitat cum îl cheamă, cred că a murit demult… și la Westbahnhof şi la Wannsee şi la Wiepersdorf, mereu cu aceiași oameni, în aceleași locuri, m-ai cărat tot timpul în bagajul tău și eu habar n-aveam… trebuie să-ți scriu imediat, o să mai dureze până o să primești scrisoarea: scrisorile sunt ca supele, trebuie mâncate cât sunt calde. Azi glumesc fals, mi se pare că suntem împinși de la spate, înghesuiți în camioane comune. Gândurile astea îmi vin, unde sunt, mai tot timpul, singură și deodată aud că-mi bate cineva în ușă. Chiar ieri după masă m-au chemat la ei, la cimitir, nu mă slăbeau deloc, morții mei. De ce așa deodată, după zece ani fără niciun semn, ziceam că e normal să uite de mine, dacă și eu, ce să mai vorbim. Şi-acum au dat buzna, chiar aici în casă și-i visez noapte de noapte în patul meu, ca atunci la zece ani, mama gemea și credeam că tata vrea s-o omoare. Îi las să-și facă de cap. Cum vin, așa se duc. Dacă deschid geamul se primenește aerul. De fapt voiam să-ți spun cum m-am trezit azi dimineață și în dormitor mirosea a naftalină; de ce or fi părând vechiturile nobile? Perdeaua îngălbenită seamănă cu pielea fanată de pe mâna mea, pe care mi-o sărut singură ca o mamă bătrână căreia trebuie să-i arăți c-o iubești. Am vrut să-ți spun ceva important și fac literatură. Mă pierd în amănunte prostești. Îmi scapă sensul exact. Nu-ți pot descrie decât stări. Închipuieşte-ţi un sac plin cu boarfe nefolositoare pe care-l ții în debara de zeci de ani, fără să-l fi deschis vreodată. Nu mai încape nimic acolo şi trebuie să-mi găsesc timp să-l deșert ca să aleg ce-aș mai putea folosi din calabalâcul ăla. Înțelegi, asta fac acum, asta mă împinge să-ți scriu, de asta și citesc, chiar traduc paginile tale despre o Aegină în care ai fost fără să fii. Traducerea m-ajută să văd dedesubtul cuvintelor, să deslușesc tot mai clar drumurile paralele dintre noi; asta mă obligă să deschid „a doua intrare”, ca să găsesc ce-am uitat. Mi-e frică, Achim, dar mă ispitesc lucrurile de care mi-e frică, lucrurile pe care le traduc ca să reintru în drepturi ca la o reîmproprietărire. Știu că nu spun nimic, dar tu oricum înțelegi, așa că

Se opri din citit. Când au fost scrise rândurile astea? Scrisoarea e nedatată. Undeva menționează „la mijlocul anilor ’70”. Trebuie că e mai recentă. Altfel cum Viena, Wannsee, Wiepersdorf, chiar aveam interdicție de călătorie. Şi, totuși, scena. O are în fața ochilor în cele mai mici detalii. Așa cum s-a petrecut:

Avea un mers ritmic, ușor săltat, de gimnastă. Părul negru îi încărunțise puțin. Asta n-o deranja. Îl purta desfăcut. Îi trecea bine de umeri. Tenul uscat și încrețit îi trăda vârsta. Cât să fi avut atunci? Se apropia bine de cincizeci. În dreptul statuii lui Lenin grăbi pasul spre Casa Scânteii. Ședința era anunțată pentru ora zece. Întârziase deja cu 5 minute. „Clara”, se auzi strigată din spate de un glas de bărbat. Ăsta mai lipsea. Întoarse capul fără să se oprească. Îl zări în stația de autobuz. Aveam în fața ochilor un alegător care pornește în cursă, înainte de a se da startul. Nu deslușeam decât două picioare – era tot numai picioare şi o claie de păr șaten trântit deasupra. Cum Dumnezeu îl chema? Era prozatorul neamț. Ăla care parcă umbla pe apă. Ai fi zis că n-are pe lume alt țel decât să nu deranjeze… și acum? Adriana îl poreclise „buze senzuale”. Clara ar fi vrut ca buzele alea să fie detașabile. Să le porți în geantă lângă tubul de ruj. Să le folosești ori de câte ori ai chef de viață. Dar nu de asta îi ardea ei acum. Îi făcu doar cu mâna și o luă la fugă. Aflase că la ședință se va vota excluderea lui Minculescu din Organizație. Plecase la Berna să-și opereze copilul. O malformație a inimii și… de atunci niciun semn. Tăcerea asta devenise suspectă. Se vorbea că va fi dat afară și din serviciu. Minutele treceau. Clara încetinise ritmul. Ogarul ăla ultra dresat alerga după ea cu o viteză de TGV. Voia să-i mulțumească pentru cronică. Scrisesem despre ultimul lui roman. Fața ridată a Clarei se înroșește brusc. Arată ca o pătlăgică fleșcăită. Scrisese cronica fără să fi citit cartea. Abia o răsfoise. El părea fâstâcit. Buzele senzuale erau ca un corp delict pe fața lui. Pe Minculescu l-au exclus în unanimitate, cu o singură abținere. Numai Clara s-a abținut. Ba le-am și trântit-o de la obraz că niciun părinte nu-și sacrifică fiul din devotament față de Partid, că nimeni n-o să-l canonizeze ca pe Brâncoveanu. Clara le-o cam zicea. Ei o luau așa cum era. Mai rău o turba turma aia care executa orice, fără să crâcnească. Nici nu se simțeau vinovați. Totul se vota în unanimitate. După asemenea ședințe se trezea singură în biroul gol. Atunci simțea mirosul de putreziciune. Îmi adulmecam subțiorile. Îmi ridicam buza de jos cât mai mult. Îmi aduceam răsuflarea în dreptul nărilor. Scuipam în batistă. Îmi miroseam secrețiile. Voia să se convingă că putreziciunea nu venea de la ea. Dar Aegina, ce era cu Aegina… și lămâile alea putrede, nu cumva? Nu era sigură de nimic. Cine ținea în cumpănă binele și răul? Şi prozatorul neamț sta țintuit în fața ei și spunea „ich wollte…”

am vrut să încep în forță rândurile astea. Îmi stătea în gât un șomoiog de păr, se opintea să-mi iasă din gât o ură, o violență înghesuită acolo ani în șir; am trăit cu ea prefăcându-mă că n-o observ, că nici nu există. Şi tocmai acum, când am mai multă nevoie se destramă ca o cârpă veche. Știi, dragă Achim, la mine bucuria a fost mereu sora cea grasă a durerii și în poze se posta în față și o acoperea cu totul pe cea slăbănoagă, dar biata durere a rămas acolo și abia acum o văd, când cuvintele mi se mișcă greoi. Umblu prin casă și spun ca să-i fac plăcere durerii: „Pasca mă-sii de viață vă omor pe toți, imbecilii dracului!” Sună fals, n-are nicio noimă, ca răzbunarea rândașului care îi face felul boieroaicei moarte. Mi-a trebuit mult să găsesc o formulă potrivită pentru urechile tale. Când îți scriu ție totul mi se pare vulgar, fac eforturi să-mi subțiez sângele, simt că trebuie să mi-l adaptez la altă presiune atmosferică, la alt aer. Poate e un loc în Aegina… încep să-l deslușesc, când îți scriu am impresia că vezi ce-ti scriu, ne apropiem fizic de ce-am uitat; era un cot singuratic al Dunării la piciorul podului din Schwedenplatz, știi doar de anul trecut; poate nici nu era Viena, o fi fost la Sibiu, pe malul Cibinului sau la Düsseldorf, încep să confund, suntem în prea multe locuri deodată, îmi amintesc un pâlc de rațe sălbatice, de gâturile alea verzi mătăsoase, îți venea să te strangulezi cu ele. Vezi, mă depărtez, îmi vine brusc un rău de lume și vreau să se termine odată circul ăsta că sunt grozavă, nu mai conteneau toți într-un glas, că sunt nemaipomenită, știi tu, Achim, ce tortură perfidă e asta și când îi pui să semneze ce-au spus, uită sau se grăbesc. Şi eu cred că totul e neted așa cum cauciucul roților nu vede denivelările drumurilor. Dar ce-am vrut să spun, a, da, ieri dimineață mă opinteam să vărs la closet ligheanul cu zoaiele în care mi-am tăiat unghiile de la picioare și bătăturile: astea-s un fel de rate la moarte, plătite în avans. Sunt supărată pe lume, eu care nu mă supăr niciodată pe nimeni, acum mă irită orice, ca atunci, la Bludenz, nu știu dacă ti-am spus, mă apucase amocul când au prezentat taraful Zece prăjini drept cei mai de seamă reprezentanți ai culturii românești; am fugit de-acolo ca o furie și Selma mi-a azvârlit în față tot ce i-a venit la gură. „Urlă extremismul în tine, amestecul tău de rase, de care faci atâta caz și ești șovină până-n măduva oaselor, ca voi toți! Îmi e rușine că m-am născut în România”. Nu știa că tata a fost viorist, nu știa cum am crescut… și ea la treizeci de ani în Deutschland, Deutschland über alles. La Bludenz, între Erich și Oskar, declara, cu aerul cel mai firesc: „Nu există patrie, nici familie, nici Dumnezeu. Nu exist decât EU. Noi suntem citoyens du monde!” Până când am să tot suport dumicații mestecați de ea, pe care mi-i îndeasă cu de-a sila pe gât. Şi eu, spune tu, dragă Achim, eu ce trebuie să fac acum, să mă spânzur că am un cerebel racordat la un alt fus orar? Doar n-o să mă apuc să urlu ca un câine la lună, fiindcă Selma mi-a turnat prea mult ulei de ricin pe gât, ca şi Pipi de altfel, ca să mă curăț de toate reziduurile și să devin ireproșabilă ca un „political corectness”, dar eu nu vreau să fiu Sophia Loren, cum spune Aglaja, eu vreau să mă vindec de pandemiile istoriei şi să fiu normală. Erich zice mereu că spun prostii. Cred că la șaptezeci și trei de ani, i-am spus atunci, la Bludenz, am dreptul să-mi revendic libertatea de a spune prostii.