Să nu-ți uiți cheile

Ce curios, așa brusc, pofta de a-mi aprinde o țigară, după câți ani de abstinență! Unii spun „găina bătrână face zeamă bună” și asta de unde-a mai ieșit așa hodoronc-tronc, că una-i găina și alta-i țigara; iar ai pierdut legătura. De la o vreme ne pomenim vorbind fără chei potrivite, ba chiar ne clătinăm tot timpul ca ușa aia deschisă între Scylla și Caribda, ca un hamac alpin între crucea de pe Caraiman și turnul de televiziune de pe Coștila. Apropo de munți. M-am împăcat cu Marius. A durat ceva până s-a topit zăpada de pe crestele noastre. Mi-a părut rău c-am stat în hibernare câțiva ani buni, fără să putem vedea dacă asemănările noastre mai sunt la locul lor. Cred că un curent alternativ ne cutreieră în anumite faze ale lunii scoarța, cu alte cuvinte începem să percepem susurul apelor freatice din subsolul terestru și creierul se pomenește recitând: „hai la groapa cu furnici, ba-i aici, ba nu-i aici”, cum făceau pe vremea când tu te apropiai de Nangaparbat și eu coboram pe frânghie în Groapa Marianelor… vedeți, dragii mei, ce memorie de mamut am. Aiurea, memorie. Pe cine prostești tu? Nu omătul s-a depus pe creasta ta strălucitoare de se vedea și de la etajul patru al Casei Scânteii în zilele cu vizibilitate maximă. Nici vorbă de omăt, era ceața aia pe care ți-o trăgeai mereu ca o voaletă pe ochi ca să-i sfidezi și le spuneai de sus țuguindu-ți buzele „eu am apucat Monarhia!” De asta ți-a și zis poeta aia grozavă, verde-n față, păi cum vrei să le placi, dacă ești afectată? Dar eu am observat, după cum „s-au dus rând pe rând, zarea lumii-ntunecând”, fie că erau privighetori ori ciocârlii ca-n scena balconului, numai fiindcă unele doamne poete când ating o vârstă „cu pondere” și încep să facă pe nebunele se dau singure de gol că întrețin relații cu domnul Alzheimer, mai cu perdea, mai fără. Când coboară cețurile mari peste Piscul Câinelui, bătrâna poetă aude acum în ianuarie, când noaptea vine devreme, uruitul acela infernal și orizontul își ridică automat cortina de fier ca să treacă o lebădă mare neagră pe șenile. E o lebădă de teren, mai performantă decât un ARO, o lebădă cu două intrări care se deschid ușor când le răsucești cheițele. Te induc tot timpul în eroare, vor să te facă să crezi că ai de-a face cu o jucărie ca toată realitatea înconjurătoare. Azi o vedem și nu e. Iar dacă seducătorul meu organ gânditor și-ar încurca la un moment dat circumvoluțiile cum își schimbă pâraiele cursul în „munții noștri aur poartă”, cum ar arăta realitatea înconjurătoare? Oare n-ar răsări soarele la apus, n-ar ninge pământul, n-ar naște morții pietre care vor să mărșăluiască imediat marșul triumfal din Aida? De ce nu credeți vorbele alea simple pe care Hamlet i le spunea lui Horațiu: 1prietene, pe lumea asta sunt mult mai multe decât încap în gândirea ta”, citez și eu aproximativ, fiindcă totul e aproximativ, până și Everestul visat de Marius și axul înclinat al Pământului și stratul subțiat de ozon, prin care vom glisa ușor în cuptoare ca niște cozonăcei frumos crescuți după rețeta domnului Dr. Oetker.

Imagine de pe bodyofart.com