Nora Iuga
Angela a lipsit, ca de obicei, de la lansarea mea; m-am obișnuit. Confrații nu vor să mă vadă cap de afiș Sala e în cazul meu plină numai cu oameni de pe stradă. Cei cărora nu le dai nimic anume pentru ei își iau singuri și te iubesc. Cei cărora le dai, fiindcă ți-i alegi, te urăsc. Are și asta o noimă. Dar omul social nu mă mai interesează de mult. Interesanți pentru mine nu sunt decât cei cu care nu împart nimic. Scriu cu capul gol de orice intenție. Sunt o cochilie din care melcul a plecat fiindcă, dragă Jo, o discuție cu unul cu care nu împarți nimic nu poate ajunge nicăieri, e ca o boală autoimună. Creierul meu a fost un melc captiv în cămara lui, n-ai fi putut să mă suporți în casa ta nici o singură zi. Nu te mira, asta-i foaia temperaturii mele pe ziua de 1 aprilie, ora 9 dimineața. Pentru sfârșitul săptămânii au anunțat călduri de 20 de grade. Am să te aștept la gară cu pălăria de pai, cu ochelarii negri cu rame sidefii li cu o eșarfă frez, mi-ar trebui și-un câine mare, alb, pe care să-l țin în lesă și tu ai să fii chiar Batalov, deși Oleg Strijenov îmi plăcea mai mult.
Știi ce dor îmi e de pozele alea frumoase care apăreau brusc când se producea declicul aparatului meu de fotografiat. Aiurea, n-am fotografiat niciodată, nici cu Görtzul cumpărat de tata La Köln, în 1936, cu care trăgea zvastici în poză, vorbesc de instantaneele care scăpărau din te miri ce, sub pleoapele mele, știi doar, de anul trecut, seara la Busswinckel, în Sibiu – când îi povestesc Adelei de Busswinckel îi spun „colțul ispășirii” – unde se mai vede și azi stâlpul de lemn al spânzurătorii de lângă Catedrala Evanghelică. Ce obicei idiot să le vorbim altora, cum fac eu acum cu tine, de întâmplări pe care le știm de la ei. Nu crezi că cele mai perfecte comunicări sunt îngânările? Dragul meu Jo, mă roade de câtva timp un gând pe care mă simt obligată să ți-l spun; dacă-l țin pentru mine e ca și când te-aș trăda. Exiști în memoria mea de vreo 35 de ani – inform, indecis, total nefinalizat – ca pata aceea pe care o face în balconul tău un copil cu o oglindă de la fereastra blocului de vizavi. Și acum doi ani, când l-am întâlnit pe celălalt, totdeauna e un celălalt, la Wieperddorf, unde ai locuit și tu cu trei ani în urmă, probabil tot în camera cu numărul 22, foaia caietului era atât de subțire și scrisă pe ambele fețe, încât puteam citi simultan scrisul de pe vers și revers. Mi-e imposibil să-ți explic mai mult, dar fiecare gest pe care-l faci tu mi se pare că mi-l trimite el, deși ar trebui să fie invers, că pe tine te-am văzut mai întâi, dar uite că nu sunt sigură că mai întâi înseamnă mai demult. Asta e, Jo, acum ți-am spus; tu vrei să mergem la o cafenea în orașul de jos, eu vreau la Wieperddorf, în pădurea aia cu mori și mistreți, să-mi vâri în gură muguri amărui de molid și să-mi spui că fac bine la gât. E-acolo un post de observație din timpul războiului. De sus să-mi arunci o umbrelă veche uitată de cineva: „Prinde-o, e prima iubire!”, să-mi strigi și eu să deschid cu greu închizătoarea aia înțepenită și să mă rotesc cu ea în ploaie, cum fac copiii când se joacă de-a morile și să strig: „Mi-am găsit uitarea! Mi-am găsit uitarea! Acu’ să te văd cum ți-o iei înapoi!”. Nu știu care din voi era călăuza, înțelegi, Stalker, poate și Starbock, nu mai știu care număra ploaia. De asta mă întreb eu de ce îndrăgostiții sunt împinși de la spate într-un cerc rotund, ca un soare desenat pe nisip, cu un băț, de un puști oarecare și râd și se joacă acolo unde nu-s case și oameni, sunt numai răsărituri și amurguri și pomii se umplu de flori albe și se golesc de ele într-o secundă. Eu cred că numai un asemenea loc se cheamă tărâm și numai acolo nașterea și moartea se suprapun perfect ca acele carapace de calcar ale midiei, neagră pe dinafară, sidefie pe dinăuntru.
Iar o să strâmbe Angela din nas că scriu ca un bărbat, iar o să zică un tânăr poet că întind pelteaua blândă și suavă, iar unii mă văd bărbat și alții femeie, oricum nu mai am nimic de pierdut. Amintirea e muritoare. Uitarea e acel „vast land” care mă atrage tot mai mult. Prefer să-mi ascult în nopțile lungi creierul, siajul Titanicului care, înaintea eșuării, târa după el toate vârstele omenirii. Vezi, Jo, de ce au râs toți când auzeau titlul „Lebăda cu două intrări”, pentru că nimeni nu s-a gândit că una e amintirea și alta uitarea, poate nici tu, dragul meu, nici tu.
