Imens a venit un soare înot

Cînd ultimele bancuri cu Radio Erevan s-au isprăvit, odată cu inelele Oliei, Marius a dat fuga vizavi, la casa cu zorele a poştaşului, unde se cazase, să aducă tablele sau cărţile de joc. Un grup de şase poeţi se îndreaptă în şir indian pe uliţa prăfoasă spre mare. Desculţi, în slipuri cumpărate de la bazar, din Mangalia, cu pălării de paie care le acoperă faţa ca nişte streşini. Cîntă însufleţiţi de elan patriotic marşul pompierilor „trageţi la pompe haznaua s-o golim“. Ajunşi pe ţărmul plin de scoici la locul înţărcuit de cîteva beţe legate între ele cu sfoară, îşi umflă saltelele pneumatice, îşi scot slipurile, îşi întind prosoapele vesele, oranj, galbene, roşii. Pe plaja scăldată de valuri, trupuri ciocolatii. Culoarea întunecată estompează părţile prea evidente ca un voal maro. Sau cantitatea în exces te face să nu mai vezi calitatea. Adevăraţii nudişti nu sînt curioşi să afle cine e mai dotat decît altul. Ca şi adevăraţii poeţi. Cînd ştii exact ce şi cît posezi, nu-ţi pierzi timpul să le compari. Numai cei cu slipul pe ei dădeau zilnic o raită pe la nudism să constate gradele de erecţie sau dacă sînul Ninei e mai lăsat. Un corp de femeie cu pielea lucioasă şi netedă ca glazura de zahăr ars pe un doboş face salturi să prindă mingea aruncată de băiatul ei, un puşti de vreo 13 ani, cu părul negru căzîndu-i rebel pe umeri. Muşchii femeii sînt lungi şi întinşi la maximum sub pielea brună. Doar sînii, cu vîrfurile uşor arcuite în sus, tresaltă la fiecare săritură. Mingea iese din valuri roşie ca în versul unui mare poet. „Imens a venit un soare înot“. Nino îşi pune cămaşa pe umeri. E alb ca smîntîna şi, după o oră de expunere la soare, arată ca un rac fiert. Acum joacă şah cu Marius, singurul din grup care nu-şi scoate slipul niciodată. Gabriela să fie cauza? Sînt atît de concentraţi. Care o fi Karpov şi care Fischer? Ada şi Toma sînt în luna de miere. Se ţin de mînă. Parcă-s gemeni. Amîndoi păr blond, ochi albaştri. Virgil stă în picioare, unde nisipul e bine spălat de valuri. Cald şi moale sub tălpi. Priveşte de minute în şir zarea. Nu vede decît scufundarea lentă, tot mai accentuată, a vaporului grecesc „Thalassa“. Fără îndoială că echipajul a fost salvat, dar, de alaltăieri, luminile nu se mai aprind noaptea; în semiobscuritatea care dă transparenţă aerului cînd e lună plină sau cînd acei hippies îmbrăcaţi în straie albe, cu flori în părul lung atingîndu-le şoldul, tinerii ăia frumoşi cu chitarele pe genunchi care fac cerc în jurul focului pe plajă şi cîntă Michelle, ma belle sau Yellow submarine, transatlanticul parcă-i „Vasul fantomă“. La ce s-o fi gîndind Virgil cînd priveşte orizontul şi tace ore în şir? Cu siguranţă schimbă într-una locul cuvintelor în acelaşi vers. E şi ăsta un fel de nomadism. Şi de ce îi rod ei, confraţii, ficatul, bucăţică de bucăţică, mai rău ca alcoolul. Oare o fi aflat că, peste mai puţin de cincisprezece ani – anii trec ca apa -, va fi dincolo de orizont? N-am înţeles niciodată de ce îi spuneau toţi Bulă sau Mazilsexul. Eu n-am întîlnit în tagma poeţilor naţionali şi nu cred să fi existat vreodată, unul cu vodca la purtător, mai nedătător la gagici, decît bărbatul ăsta cu ochi verzi „ca două mistice migdale“. Virgil iubeşte cum scrie, puţin căznit şi la cea mai înaltă tensiune. În toată viaţa lui două femei şi o pisică: mama, Rodica şi… numele motanului s-a spulberat odată cu Ştefania. Chiar, ce-o fi cu Ştefania, viteaza, eroina, bîntuita de fantasme, care l-a adorat pe Virgil întocmai ca Jeanne d’Arc pe regale Charles d’Orleans şi a pierdut lupta. În schimb, abandonatul soţ al junei Rodica, nu mai apărea, spre bucuria grupului, de după stabilopozii Doi Mai-ului. Probabil că-şi mutase reşedinţa de vară la Neptun, unde se putea victimiza în voie. Circulă vorba că ar fi conspectat asiduu toate categoriile de vîrstă la capitolul Literatura feminină din România. Dar cum se întîmplă prin părţile noastre răsăritene, imoralul, semidoctul, anarhistul e Virgil. Poate unde nu prea vorbeşte, unde nu citeşte teorie literară, n-are niciodată destule cuvinte de pus pe hîrtie. Poate de asta îţi recită la nesfîrşit aceeaşi poezie în zeci de variante, pînă cînd ajungi să-ţi inventezi o cistită sau o prostată, după caz, şi alergi, de voie de nevoie, la latrina de pe plajă, lîngă duşuri. Grupul poeţilor îşi face apariţia pe la 11. Cînd te culci în zori e greu să te trezeşti la 7. Numai Nino e mai matinal fiindcă nu suportă soarele prea insistent. Aşadar, Nino ajunge pe plajă pe la 8, cînd persistă încă frigul de peste noapte şi-ţi face pielea de găină. Totdeauna cu un T-Shirt pe epiderma băşicată şi deasupra nelipsitul prosop galben, flauşat. Pe nisipul ud doar cîţiva turişti răzleţi care aleargă încoace şi încolo, frecîndu-şi braţele sau, la capătul digului, amatorii de pescuit, căţăraţi pe stabilopozi cu undiţele pregătite. Simţindu-se nebăgat în seamă, Nino îşi face numărul la care n-are concurenţă. Cînd lucra la Ignifugarea se apropiase de unu foarte tuciuriu care vorbea româneşte cu accent ciudat. La început l-a luat drept ţigan, toţi ceilalţi salahori îi ziceau Sandu, dar ăsta îi corecta, Sandhu, io din Bangalore, India. Odată, nimerindu-se amîndoi la duş – pe şantier era o baracă de scînduri, unde exista o ţeavă din care curgea un jet de apă călie, numa bună de spălat după lucru -, a văzut Sandhu pentru prima dată picioarele de cocostîrc ale lui Nino. S-a uitat lung la ele, le-a pipăit şi i-a spus: pe astea Deva ţi le-a croit după măsurile lui. Te-ai născut Yogin. Abia după ce am aflat această poveste mi-am explicat de ce Nino îşi scria poeziile stînd în fotoliu în poziţia „Lotus“.

Foto: Odilia Roșianu