Cum îmi vor citi biografia?

Dar ce face scrisoarea asta? S-a transformat în raport verbal, în jurnal de bord? Scriu, recitesc, constat că mi-am pierdut destinatarul, uit, mă adresez cuiva, cui, l-a înghițit laguna? Îmi scriu mie: numai scrisorile pe care ni le scriem nouă, le scriem cu adevărat altcuiva – mail-urile nu aparțin de fapt nimănui… cred că porumbelul de la piciorul mesei știe asta foarte bine şi muzicantul străzii care cântă „Oh! Champs Élysées” şi, deodată, sunt în timpul meu şi acum „Volare, cantare”, totul vine comandat; con me. Ţi-am spus, știi doar de anul trecut, acolo la copacul cântător, în pădure la Wiepersdorf, e mult de când nu ţi-am mai spus numele-n gând şi acum, uite, ce e un nume, ziceam, ziceai, nu mai știu, că noi rămânem împreună în memoria mestecenilor, cum se petrece transferul ăsta de intimitate, când ei, arborii albi nu au nevoie de fotografii, nici de scrisori să-şi păstreze amintirile pe hârtie, pe tablete, pe ecrane. Şi acum nu mai am nici televizor să-i văd pe acei jurnaliști minunați cu conștiințele lor zburătoare, trimiși pe pământ să proclame Principiul dominoului. Şi eu, propria mea iubită, singura mea, amintita mea, câți ani ai acum? Optzeci şi cinci, sigur că da, ai apucat şi tu câteva valuri de armate purificatoare, nu-i așa? La Chiesa dei miracoli, după ce te-ai ascuns de tot, m-am rugat să facă Marele Inginer, cum spune Adela, ce crede el că e mai bine pentru tine. Nimic nu e mai nedrept decât să te judece unul care n-are amintirile tale, dar deține zilnic câte un adevăr absolut. Când existau lagăre de exterminare şi tirani pianiști spuneam că inteligența se însoțește cu răul pentru că e lipsită de nuanțe – ce crud e ochiul care nu vede decât alb-negru. Cum îmi vor citi ei biografia, ei cu latrinele lor, cu bârfele lor, cu porcii lor înjunghiați, cu facebook-urile lor, cu creative writing-urile lor, cu performanțele lor pianine mecanice, cum vor citi ei jurnalul intim al unei femei care nu păstrează în vulnerabila lor alcătuire decât vioara unui tată muzicant și pantofii de poante ai unei mame balerine. Numai cu tine nu erau incendii, nu erau inundații, numai cu tine nu-mi era frică, numai cu tine mă jucam de-a Dumnezeu, de parcă mlaștinile nu ne puteau înghiți, când ne țineam de mână; mai ții minte, atunci în iunie la Veneția, ce caldă era laguna, ce primitor uterul ei; aici pe buza canalului vorbesc cu tine în gând. Te numesc Heliu și pe urmă te strig tare: Heliu! Mă sugestionez că s-ar putea să mă auzi. Ce mă fac mă joc; când iubirea e între mine de acum și mine de-atunci e ca „de-a v-ați ascunselea”. La pubertate şi la senectute e nevoie de imaginație, de-asta așa-zișii normali spun despre bătrâni că au dat în mintea copiilor, cu alte cuvinte, și copiii și bătrânii care își închipuie ce nu au, sunt idioți. Pe pontonul unde acostează vaporetto s-au adunat sute de turiști, nu să se aventureze în insule, la Murano sau la cimitirul San Michele, ei vor să-l audă pe Gino cântând „O sole mio”. Ce-ţi spun acum toate astea, știi doar de când mi-ar fi plăcut să mai fiu cu tine la Lido, să împărțim pe din două, acolo pe plajă, amărâta aia de pizza margherita, cea mai ieftină, şi tu să povestești întinsă pe nisip și eu să mă uit la valuri până departe și tu să fii Tadzio şi eu Gustav și să încep deodată să-ți gâdil tălpile și tu să râzi și eu să încep să te îngrop în nisip… să fi adormit scriind? Ce-a fost asta, până și televizorul face purici, mi-a înțepenit… mereu ațipesc în fotoliu; nu-mi place, mă trezesc amorțită și Dr. Cernea spune: „sunt eclipse, scurte popasuri pe traseele creierului”, sună poetic. Trebuie să-mi fac o electroencefalogramă. La ce bun? Şi ce mândră eram atunci la Spitalul Elias: „Aveți un creier frumos ca o cameră după curățenia de Paști!”… așa, calcă apăsat, mai tare, bate cu talpa în podea cât poți, vezi, își revine. La trei mă întâlnesc cu Andra: Ce sus ajunge uneori și alteori are ochii lipiți ca un pisoi nou-născut… Nu te duci tu? Perfect, e-n ordine. Că tot nu mai am de ce să mă duc la poștă.