De ce nu m-am simțit niciodată atrasă de oameni mai bătrâni decât mine, când aș fi putut profita mult mai mult de bogata lor experiență decât de pălăvrăgeala adolescenților care nu disting nicio nuanță între culoarea cea mai luminoasă și cea mai întunecată a curcubeului. Adevărul e că perorația asta fără nicio noimă n-are nici un temei logic. E doar dorința de a scrie ceva și-atunci orice început ți se pare promițător. Când aveam patru ani, din vocabularul meu lipsea cuvântul moarte. În schimb, cuvândtul nuntă mi se părea teribil de captivant și începusem să mi-o doresc. Abia așteptam să împlinesc 5 ani. Eram convinsă pe atunci că o fetiță de cinci ani e o domnișoară și are voie să se mărite. Văzusem deja destui miri și destule mirese: erau atât de frumoși, ca prinții și prințesele. În copilăria mea am auzit cu siguranță la fel de multe povești câte felii de pâine cu unt a trebuit să mănânc. Așa am învățat cuvântul tortură, fiindcă Omama îndopa gâște. Am mâncat așadar cel puțin de trei ori pe zi pâine cu povești. Pe atunci nu văzusem încă morți și toate poveștile românești se sfârșeau cu aceleași cuvinte: „Și nunta a durat 7 zile și 7 nopți și însurățeii au trăit mulți ani fericiți și mai trăiesc și astăzi dacă…” Poate că în aceste povești îmi lămuresc convingerea absurdă, pe care o mai aveam și la 30 de ani, când bunicii mei dormeau în sicriele lor ca niște faraoni, că Atotputernicul va face cu mine o minune și eu nu voi muri niciodată. Dar când am văzut cum ruginește cu timpul feriga în balconul meu și Dracula, pisica mea de 18 ani, abia se mai ținea pe picioare, iar șoricelul de stofă nu mai trezea nicio urmă de libido în corpul ei chircit, am înțeles de ce mama și tata, din ce îmbătrâneau nu mai pomeneau de moarte, de parcă nici n-ar fi existat, tocmai acum când sosirea ei era mai aproape ca oricând. Unii oameni sunt convinși că natura ar fi cel mai nesătul canibal care ne devoră corpul bucată cu bucată până într-o bună zi, când constatăm că organele noastre au încetat să mai existe. Nu mai văd, se vaită unul, nu mai aud, zice altul, nu mai pot să merg. Am fost căsătorit? Da tu cine ești, tata ori fiu-miu? „Fiecare înger e îngrozitor”, a spus Rilke. Oare ce-o fi vrut să spună cu asta marele metafizician? Nu cumva, de data asta, aici, ce e îngrozitor poate fi un semn de îndurare? Tot ceea ce cândva ne-a făcut fericiți ne părăsește treptat.
Cineva se străduiește să ne deprindă să trăim fără bucurie, cu alte cuvinte să viețuim fără viață. Moartea e permanent în noi. Ea e umbra mâinii care scrie acum aceste rânduri. Cu cât devin mai invizibilă, cu atât se face ea mai vizibilă. Acum un an încă mă gândeam, înainte de a adormi, la un brăbat care trăiește într-alt oraș și-mi trimite cărți. Vreme de 40 de ani nu ne-a fost dat să ne întâlnim decât întâmplător, poate de douăzeci de ori…
Ce-am spus aici sună ca o poezioară tâmpită pe care trebuia s-o spun mereu când eram copil și mă găseau când mă jucam de-a v-ați ascunsa. Pedeapsa suna așa: „Dragă sobă, te implor, eu îți dau lemne, tu dă-mi…” Am uitat cum era mai departe.
Da, fiecare înger e îngrozitor. Acel îngrozitor se ascunde sub părul alb care te adoarme, al bunicilor. Ele sunt lăsate pe lume ca să spună povești și când amuțesc deodată și degetele lor devin țepene ca indicatoarele ceasurilor oprite, iată-l, îngerul cel groaznic, cu părul alb, orbitor. Acum știu de ce frica de moarte la o vârstă înaintată nu mai e atât de insistentă și atât de înspăimântătoare. Ne pierdem corpul înainte ca moartea să ni-l ia. Și dacă trăiești fără corp nu mai ai nici un motiv să simți lipsa acelor povești. Atunci te pomenești deodată neînarmat în fața morții, cum m-am trezit eu odinioară într-un cimitir din București în fața aparatului de fotografiat al artistului excentric Tobias Wenzel, pe care îl apreciez cu asupra de măsură, și deodată am privit lumea ca în poezia lui Goethe: „m-am dus în pădure, cam în doi peri, să caut ce, ziua de ieri…”. Ceea ce face Tobias nu e un hobby. E mai curând o chemare, o vocație care are la bază un resort magic: un mic pas în lumea umbrelor. Majoritatea scriitorilor refuză să se fotografieze în cimitire, de parcă moartea nu ar ține de viață. Mie, dimpotrivă, mi se pare captivant, de parcă ai fi plasta într-o altă dimensiune. „Moartea e mare, și noi suntem ale ei guri râzătoare…” spune Rilke. Se pare că el avea relații strânse cu acest înger îngrozitor. Mi-am propus, deocamdată nu știu dacă o să-mi reușească, să fiu cuminte și ascultătoare în acea ultimă oră. Ce urmează nu știe nimeni. Cei mai mulți ar vrea să trăiască mai departe, indiferent în ce formă. În urma unor cercetări științifice se presupune că până și întâmplările se păstrează după secole în ADN-ul strănepoților noștri. Dar asta nu ne consolează, dacă memoria nu vine cu noi. Fiecare poartă universul în el. Corpul nostru nu e decât un echipament, o uniformă, adaptată la condițiile planetei noastre. După ce și-a făcut datoria, rolul lui se sfârșește. Noi însă călătorim mai departe. Fiecare celulă e o galaxie cu un soare propriu, cu stelele ei personale. Dansăm așadar în nemărginire, fie în înaltul cerului, fie în containărul de gunoi al planetei pământ. Și totuși ne rămâne o consolare. Dacă marele Nimic e nemuritor, suntem și noi, sau…? De ce ne e frică de moarte? Moartea e călătoria perpetuă, o aventură care n-are capăt. În fond, asta e tot ce mi-am dorit în viață. Schimbul continuu al direcțiilor, permanenta adaptare la noile echipamente, la noile noastre chipuri, la noile forme de a iubi, la noii copii de aer sau de apă, dacă vom folosi corzi vocale sau vom comunica telepatic. Poate ajungem într-o lume abstractă, unde plăcerile noastre vor pluti încoace și încolo sub forma unor energii libere. Poate vom pătrunde unul în altul, respirându-ne sau bându-ne reciproc.
Când eram mică exista un obicei, care se mai poartă în satele românești. Când o gărgăriță roșie aterizează pe mâna unei fetițe, aceasta rostește o zicală: „Gărgăriță-riță, zboară-n poieniță, și-acolo unde-i zbura, acolo m-oi mărita”. Vedeți, așadar, dragi prieteni: moartea poate să fie orice e imaginabil sau inimaginabil, până și o gărgăriță.
Sursa foto: zambetulinimii.blogspot.com