Auzi ce nume, Doi Mai!

A dispărut orizontul! am strigat când am coborât la 5 dimineața din autobuz. Priveam în zare, dar nu mai exista jos și sus. Nu exista vertical și orizontal. Trebuia să văd neapărat linia fermă care desparte cerul de mare. Trebuia să mă știu pe pământ. Eram un balon suspendat într-o atmosferă amorfă. În București ne repartizaseră apartamentul unde se termină orașul. În ultimul bloc din Balta Albă. Din balcon nu vedeai decât un câmp galben, nesfârșit, de rapiță. Atunci mi s-a arătat pentru prima dată pleoapa aia închisă. Simțeam nevoia s-o trag în sus ca pe un chepeng. Să văd ce ochi ascunde sub ea. Încă din fragedă copilărie așteptam să împlinesc cinci ani ca să mă fac domnișoară și să am voie să mă mărit. Nu știu cine-mi spusese că la cinci ani. La fel a fost și cu orizontul. Mă rugam înainte de culcare să-mi crească niște picioare lungi, lungi, să ajung mai repede la orizont, să-l ridic și să intru în cer. Bine, bine, veți spune, dar parcă adineauri vorbeai de-o pleoapă, sub care s-ar ascunde un ochi. Putea să fie și un ochi, cerul e albastru. Dar acum unghiul dispăruse cu totul; sus și jos devenise doar o singură suprafață compactă de un galben verzui, ca lingurițele de argint stinse de cocleală ale mamei mari. Poate că nu mă trezisem încă din somn sau poate că infinitul e acolo unde nu există orizont. Dar ce-i arătarea aia care vine dinspre mare. Acum disting un bărbat în picioarele goale, cu pantalonii suflecați pe gambele puternice și arse de soare. De sub cămașa descheiată i se vede pieptul acoperit de o blăniță roșcată. Pe cap are un tricorn confecționat dintr-un ziar și în mână duce o sfoară lungă, înnodată la capete, de care atârnă vreo două duzini de guvizi. Probabil că-i vreun pescar lipovean, îmi zic. Şi pe uliță nu trece nimeni. Dorm și câinii la bostana din capul satului. Auzi ce nume, Doi Mai. Şi, din când în când trece un Volkswagen verde spre Vama Veche. O fi Norman Manea. Mereu uiți pe care din cele două ulițe paralele locuiește Hogea, popa tătarilor din Hagieni. Trebuie să întreb pe cineva. Stau pe piatră și privesc în zare. Lingoarea aia a început să se ducă și cerul se albăstrește timid pe la margini. Uite în depărtare și un vapor sub pavilion grecesc, oprit în larg. De ce stă pe loc. Şi aerul stă. Şi frunzele oțetarului, lipit de casa aia rozalie de paiantă. Scot din sacoșa pe care scrie „Timpuri noi” un sandviș cu margarină și salam de vară. Mestec. Soarele se mișcă tot mai fierbinte ca un fier de călcat pe umeri și pe brațele mele. Noroc că dinspre Mangalia bate o briză răcoroasă. Uite-i. Un grup de tineri gălăgioși vine dinspre capătul opus al satului. Toți numai în slip și cu picioarele goale. Toți cu plete care le ajung până la omoplați și cu bărbi. Fumează țigări coreene de culoarea cafelei cu lapte. Fetele, înalte și subțiri ca niște manechine. Unele sunt doar în bikini. Trebuie să fi venit de curând. Au sânii foarte albi și li se văd venele fine albastre. Altele poartă rochii lungi, foarte largi, crăpate până la șold, din pânză topită. Pe cap au pălării de dantelă cu boruri lăsate care le acoperă fața sau tulpane, trase pe frunte până la sprâncene. Părul strâns le dă un aer semeț de boieroaice balcanice. Asfaltul le frige tălpile. Râd și se lasă târâte de setterii lor irlandezi ori de dogi germani care abia așteaptă să se arunce în valuri. Margarina s-a topit și mi se prelinge pe degete. Îmi mut sandvișul în cealaltă mână. Țin cu cotul proptit pe genunchi revista pe care tocmai o citesc și-mi șterg degetele libere cu dosul volanului de la fusta lungă până la gleznă. Sunt în așteptarea lui Godot. De fapt sper să apară Gabriela sau Ada sau Virgil cu Rodica. Râd singură. Acolo, în zare, pleoapa se vede acum distinct. E închisă. Așadar, cu Godot trebuie să ai răbdare. Citesc mai departe ce spune editorul ăla belgian într-un interviu: „Ca să fiu singur, mă găsesc într-o stare de perplexitate în fața acestor întrebări. Cu toate astea mă lansez.” Chiar pot să-l cred sincer după ceea ce spune în continuare? „Această transparență integrală nu este decât o momeală. Nu numai că e imposibil de atins, dar este și dătătoare de conflicte, la fel de mult ca disimularea parțială. Putem să ne imaginăm o lume în care oricine ar spune ce gândește, în care fiecare ar concretiza public toate dorințele și și-ar da frâu liber tuturor fantasmelor?… Exemplul tipic este adolescentul cu moralitatea dublă: una pentru atunci când este cu reprezentanți ai puterii sociale (părinți, profesori, autorități) și alta pentru gașcă.” Eu cred că oricine ar vrea să se arate total. Mai ales cum e acolo unde nu-l vede nimeni. Ce atâta butaforie intelectuală. Mie chiar îmi place să irit, arătându-le prea mult ceea ce mă distinge, fiindcă asta asmute. În irealitatea noastră suntem mult mai interesanți decât în realitatea noastră… și mai adevărați, dar se pare că frica e mai tare decât curajul de a șoca. Un colț al revistei se pătase de grăsime. Fruntea îmi șiroia de sudoare. Şi deodată mă pomenesc cu Virgil, în cămașa lui veșnic scoasă din pantalonii scurți kaki, căscând o gură de aligator pe care n-o poate acoperi nicio mână. Iartă-mă, aștepți demult? N-am prins decât o oră de somn. Am făcut-o iar lată, la Sultania. Fetele alea nebune au pus toată noaptea „Rasputin” la pick-up. Au urlat și-au țopăit pe somiera lui Nae, până i-au rupt arcurile și Johnny sta pe prispă și zicea că vede două luni pe cer. Una cred că era Marina cu nelipsitul ei biberon de Stalincinaia. Ghici cine a sosit ieri cu trenul de la Mangalia? Isolde, la blonde. Şi Tristan? A primit-o în vaporașul alb „Alcuette”, închiriat pentru o săptămână. Ce, ai uitat ritualul? Când îi descheia copcile „poticariu” avea o moacă de „Plaisir d’amour”. Durează de ceva timp povestea asta că eu vin aicea de șapte ani. Păi satul ăsta e chiar un romanț sentimental. Am tradiție, nu glumă. Nina cu Vania, pescaru, isterica de Sanda cu Petru Culianu, Reli cu păpuşaru, până și… Isolda trebuie să fie contemporană cu Pontul Euxin. Da putem continua inventaru şi acasă. Ăsta-i tot bagaju tău? Ce, Nino şi Tibi n-au venit? Ei vin poimâine. Nino a mai avut ceva de rezolvat la serviciu. Știi că stăm toți la Hogea? Ada cu Toma și Gabriela și Marius și… imaginează-ți, a venit și Sanda. I-a pus gând rău lui Tibi. Știi că-i plac ăștia neîncepuți. Călcăm pe pietricele colțuroase, pe smocuri de iarbă și de scaieți. Din când în când trece câte-o căruță cu pepeni. Virgil cumpără o pepenoaică. E cât burta unei gravide. Da asta cum o bagi în găleată s-o pui în puț la rece? O s-o duc în beci la Ferugan. Ușile sunt acoperite cu perdele albe de tifon să nu intre muștele. În fața pragului șlapi de plastic de mărimi diferite. Apare Ferugan cu tulpanul pe cap. Mică, slabă. Brațe grațioase de balerină duc o tavă de lemn pirogravat, cu două cești de cafea. O pune pe masă sub nuc. Bine ați venit. Am făcut-o la nisip. O să vă placă. Din grajd vine miros de balegă proaspătă. Din bucătărie, miros de șuberec.

Foto de pe adevarul.ro