Zgomotul și muzica

Tristan 2016

Relicve

Exista pe undeva, depozitat într-o magazie din curtea casei în care s-a mutat mama, după moartea tatei – undeva în Bristol, în suburbii – caietul de însemnări în care îmi notam pe-atunci ce îmi propuneam să fac şi câteva idei, mai persistente, cu care îmi băteam capul, şi m-am hazardat să-i mărturisesc Irènei. A insistat să i-l arăt şi a trebuit să facem un drum până acolo. Vrea să ştie tot despre mine, să vadă tot, să adulmece tot ce am trăit, cu nasul ei fin, de belgiancă.

Irène trepida încă din curte. Când şi-a dat seama că veneam dinspre verandă cu cheia, a luat-o la goană spre magazie ca un copil spre toneta de îngheţată. Mama e o femeie ordonată, a plasat totul în cutii cu etichete. Fiecare relicvă e catagorisită şi pusă într-un compartiment. De unele mă miram şi eu: nu mă aşteptam ca mama să le fi păstrat chiar pe toate; prima mea minge de fotbal, fularul meu preferat, prima mea chitară, de jucărie, inclusiv clasorul de timbre al lui Norman pe care mi l-a dăruit în şcoala primară, mi l-a retras la un moment dat în secundară şi mi l-a refăcut cadou cu mare pompă după ce i-am salvat curul într-un incident în care era să fie pedepsit pe nedrept. Am găsit chiar o cutie cu casete video cu toată seria Monthy Python.

– Noi ne uitam la Doctor Who în Belgia, când eram mici, mi-a zis Irène. Cel mai mult mi-a plăcut a opta încarnare. Era un tip interesant. Şi arăta foarte bine… Adu-mi aminte cum îl chema pe actor?

– A opta încarnare zici? Paul McGann.

Caietul de însemnări se afla într-o cutie datată 1977-1985. Primele cuvinte pe care mi-au căzut ochii, înainte ca Irène să mi-l înhaţe au fost ”I hate”.

Irène a început să îl conspecteze cu o mutră de ministru care explora documentele cu bugetul de stat. Ce credea ea că va găsi acolo? Erau doar măruntaiele gândirii unui ins recalcitrant şi nefericit.

Irène îmi semnală un pasaj amuzant, despre care nu-mi amintesc nimic. E scrisul meu de mâna, asta e cert şi genul meu de insight…

Despre morfologia conflictelor:

Lucrurile stau cam aşa: interlocutorul e într-o stare X şi e convins că tot ce mişcă în jur se bălăceşte în ea, tot cartierul, ce mai? toată galaxia, ceea ce înseamnă că şi tu, cel căruia i se adresează în mod direct e topit în ea. Avem aşadar de-a face cu un prim nivel de proiecţie, de sorginte emoţională, căruia i se adaugă unul de natură caracterologică. Dacă interlocutorul e un englez bine educat care traduce automat orice afirmaţie, ba chiar şi orice formă de mişcare sau energie în judecăţi de valoare, îţi va atribui automat intenţia de a-l critica, chiar dacă îi vorbeşti despre lungimea fustei unui episcop. Posibilitatea ca tu să fii un alt-fel-de-ins, înzestrat cu un caracter fie şi uşor diferit nu îi figurează în minte şi chiar dacă i-ar încolţi o astfel de idée, tot n-ar ştii de unde să te ia. De multe ori proiecţia se insinuează ca să acopere anumite lacune de cunoaştere. Dacă omul e nervos şi convins că de fapt tu eşti cel irascibil şi dacă, pe deasupra, mai este şi genul moralist, care despică firul în patru pentru a extrage binele şi răul din orice situaţie, conflictul e copt. Că nu ştie cu cine se ceartă, e una, că te-a inventat aproape integral ca să aibă adversar e alta, dar ce-i supărător cu adevărat e că tu poţi fi exact contrariul tipului belicos şi pus pe harţă, poţi fi un biet pisoiaş, aşa ca Norman, care odată provocat, intră în panică şi zgârie foarte rău.

Dacă eşti, să zicem, un pacifist convins şi eşti privit ca un mercenar, dacă eşti un tip onest şi eşti suspectat de intenţii oneroase, dacă eşti un tip bonom şi îţi sunt atribuite, proiectiv, intenţii machiavelice, sigur că te sperii. Şi e de înţeles, cum să nu te îngrozeşti când vezi că eşti confundat cu cineva detestabil sau chiar cu opusul tău? Iar frica, se ştie, declanşează reacţii agresiv-defensive în oricine. Aşa se face că şi cei mai paşnici dintre oameni se pot pomeni captivi în situaţii încrâncenate, fără să le fi provocat câtuşi de puţin, iar la baza acestor incidente e întotdeauna proiecţia, confuzia, iluzia…”

Irènei îi căzură ochii pe un pasaj din care rezulta, susţine ea, că mă îndreptam către un sortiment de expresionism dinamic.

„Spre deosebire de obiecte, care sunt forme substanţiale clar delimitate în timp, spaţiu şi limbaj, fiinţele nu au o formă precisă, o fiinţă este un proces în desfăşurare, este devenire, este mişcare, într-un cuvânt: viaţă. Fiinţele nu au viaţă, ci sunt viaţă… Chiar şi în sens strict gramatical fiinţa este definită în baza verbului a fi, este o substantivizare a verbului a fi. Nu poţi să ai ceea ce eşti. Să spui: noi ne avem pe noi, eu mă am pe mine, tu te ai pe tine, n-are nici o noimă”

– Mai eram şi filosof!

– „Sunt adeptul unei forme de Vagabondaj spiritual”. Ce voiai să spui cu asta? mă chestionă Irène.

De unde să ştiu ce înţelegeam atunci prin vagabondaj spiritual?! Bănuiesc că mă refeream la faptul că sunt genul care nu reuşeşte să creadă la modul categoric în nimic, nici de pe lumea asta nici dintr-o altă lume… În schimb Norman e un tip religios, în toate sensurile, structural. În pofida faptului că e pe deplin conştient de toate crimele religiei, continuă să trăiască în sinea lui ca un bun creştin, vreau să zic ca un adevărat bun creştin. Chiar şi atunci când a avut pasa lui ateistă, a fost ateu cu religiozitate.

Era o dimineaţă ca oricare alta, când a sunat mama. L-au găsit mort în pat. Avea o afecţiune cardiacă de care nimeni nu avea habar. În viaţa fiecărui tip survine un moment anume când simte că a devenit bărbat. Pentru unii acest moment se leagă, poate, de prima dezamăgire mai serioasă, de prima slujbă sau de prima maşină cumpărată din banii proprii, de primele migrene cauzate de grijile inerente responsabilităţii sau de venirea pe lume a primului copil. Eu pot să spun că am devenit bărbat în ziua aceea. Până atunci fusesem fiul lui. Oricât ar fi fost el de puţin în stare să mă apere de tâmpeniile pe care le făceam pe cont propriu şi oricât i-ar fi fost de imposibil să mă scoată din impas dacă era să mi se întâmple ceva rău, cumva mă simţeam protejat. Gândul că exista era centura mea de siguranţă. Asta înseamnă pentru mine să fii copil: să poţi să te caţeri protejat de o coardă, să înoţi cu un colac bine înfăşurat în jurul trunchiului. Ca adult eşti obligat să te descurci fără. Am rezistat relativ bine până în momentul în care am început să aud sunetul ciocanului bătând cuiele în coşciug. După aceea n-am mai fost tocmai stăpân pe mine. Nici nu-mi amintesc mare lucru, doar câteva ecouri ale unei prăbuşiri în gol, imagini dezlânate, faţa mătuşii Nancy schimonosită de durere pe sub voaleta de doliu, mâinile maică-mii mototolind o rochie de stofă, câteva frânturi de stare, senzaţia că mă sufoc urmată de o greaţă violentă, îmi amintesc suprafaţa unui zid zgrunţuros şi a articulaţiilor degetelor mele însângerate, câţiva stropi de sânge prelingându-se pe asfalt, Norman bandajându-mă cu batista lui, mecla lui răvăşită şi încurcată, firicelul de voce cu care încerca să mă îmbărbăteze pomenindu-mi despre Înviere şi adăugând involuntar în acest fel durerii un strat în plus, de dezgust, privirea stăruitoare şi nesuferită cu care mă fixa, încercând să mă înduplece să înţeleg că de fapt nu-l pierdusem pe tata definitiv şi că situaţia în care mă aflam, deşi tragică, nu era întru totul lipsită de speranţă, Mântuitorul îmi putea aduce alinare, furia care începea să erupă din mine pe măsură ce mă agasa cu logoreea lui tâmpă; ”Măcar acum ai puţină decenţă şi lasă-mă naibii în pace cu Mântuitorul tău, for fuck’s sake!” i-am spus. Asta îmi amintesc bine.

Acei ani blestemaţi

Tocmai fusesem dat afară de la fabrică după ce am caftit un ticălos care a aruncat cu pietre într-un biet câine al străzii care se ascundea de ploaie sub o streaşină din curtea clădirii. Eram în anul 3 atunci. Aveam doar slujbe ocazionale şi făceam ceva grafică pe bani, însă nimic serios. Lucram când şi când benzi desenate pentru două reviste ţinute de nişte întreprinzători din zona underground. Mai făceam şi afişe sau chiar coperţi de viniluri pentru noile trupe care apăreau peste noapte şi eram uneori plătit ca fotograf la diverse evenimente şi petreceri private. Mi-ar fi plăcut, desigur, să mă angajez ca fotograf la un ziar, dar pentru asta îţi trebuiau pile serioase. Fapt e că nu eram decât un meşteşugar care executa comenzi, folosindu-şi abilitatea de a desena. În ce privea creaţia proprie, nu eram tocmai prolific. Imaginea colilor şi pânzelor albe îmi paraliza inspiraţia. Profesorii mă exasperau cu vorbăria lor interminabilă şi foarte teoretică. E cum nu se poate mai chinuitor să încerci să faci artă într-o stare de hiperconştienţă şi vigilenţă critică. Tot secretul când creezi e să poţi să-ţi blochezi cumva gândirea obişnuită şi să laşi loc altui fel de gândire să-şi facă treaba.

Deşi în timpul orelor de muncă îmi veneau o groază de idei şi mi se întâmpla chiar să am viziunea unor desene fabuloase, cărora le puteam desluşi în minte până şi cele mai subtile detalii, atunci când mă aflam în situaţia de a le transpune în practică mintea mi se golea subit şi inexplicabil, nu mai vedeam nimic, stăteam cu peniţa în mână, dezabuzat, asaltat brusc de zgomotele străzii, simţind cum îmi zvâcnesc tâmplele din cauza încordării. Nu-mi puteam focaliza atenţia, vedeam doar formele obiectelor înconjurătoare, îmi auzeam bătăile inimii, amplificându-se din cauza concentrării şi o presiune cumplită îmi strângea creierul. Mă simţeam captiv într-un fel de non lume, care nu era nici reală nici fictivă, ci doar o înşiruire statică de imagini şi senzaţii golite de sens, un peisaj încremenit din care nu puteam evada… Cred că eram şi foarte obosit şi simpla voinţă de a-mi forţa limitele nu mă ajuta cine ştie ce. În acele momente până şi chipul din oglindă îmi părea străin, tot un obiect înconjurător. Fumam din ce în ce mai mult. Poate că ar fi fost mai simplu să renunţ; ce sens avea să mă chinui aşa? Relaţia cu arta devenise o obsesie periculoasă, de parcă mi-ar fi impus cineva să creez cu arma la tâmplă! În fond nu mă obliga nimeni să o fac… Poate că îmi construisem singur tot eşafodajul inadaptării, poate că îmi convenea în secret să fiu privit ca o anomalie. Mă îndrăgostisem cândva de imaginea artistului şi încercasem să mă transpun în ea prin toate mijloacele. Dar exista şi cale de întoarcere, nu? Aş fi avut nevoie de timp ca să pot crea. De un timp fără durată. Dar trebuia să muncesc, iar asta era cea mai ticăloasă afacere, pentru că slujbele, chiar şi cele mai uşoare, mă storceau de vlagă, mersul la şcoală îmi coloniza mintea cu tot felul de idei încâlcite care îmi sugrumau inspiraţia, iar starea generală de deznădeje şi criză socială permanentizată creau un climat foarte pesimist în care mocnea isteria. Atunci îmi intrase pentru prima oară în cap că viaţa e un lagăr de muncă şi că trebuia să evadez cumva.

Exista, în materia primă a realităţii, o substanţă nocivă care mă îmbolnăvea. Întrunirile tumultuoase, zarva petrecerilor şi a spectacolelor, savoarea flirturilor şi aventurilor de-o noapte se destrămau într-un soi de neant, din care nu-mi mai rămânea decât amintirea unor fragmente de puzzle care nu se potriveau între ele… detalii neînchegate dintr-o stare ambiguă care-mi lăsa un gust amar, de zădărnicie: baruri de noapte scăldate în fum de canabis, braţele languroase ale femeilor, coapsele lor nervoase sau blazate, gesturi dezarticulate, frânturi dintr-o lume descompusă, mâini turnând whisky în pahare, râsete, voci necunoscute, o mare de feţe fără chipuri, o avalanşă de voci vorbind unele peste altele într-o limbă absurdă, imagini distorsionate înecate în alcool, zgomote disonante gâlgâind în măruntaiele clipelor, zarva străzii, tineri furioşi, haine pestriţe şi extravagante, machiaje stridente, imagini şocante ale unei lumi care se prăbuşea, greve şi sărăcie, disperare, emigranţi ducându-şi zilele mai rău decât în ţările din care fugiseră sperând într-o viaţă mai bună, lehamite, dezolare, buzele umede ale femeilor lipindu-se de gura mea, urme de ruj pe umeri şi pe pleoape, mâini dezmierdându-mi sexul, excitaţie, o anti-muzică acompaniind toată acea risipă de viaţă, o muzică agresivă şi tenebroasă, palmele mele pipăind pereţii, greaţă, uitare de sine, durere, hohote de râs, atingerea nebuniei, o prăbuşire continuă în prăpastia realităţii exterioare, un dor de ceva indefinit, frică, femei necunoscute lipindu-se de mine, căldura lor ameţitoare, sentimentul infernului, plăcere amestecată cu dezolare, o tornadă de senzaţii fără nume, o realitate a nimănui, un vid languros absorbindu-mă, devorându-mă lent…

Alunecasem într-o zonă tulbure prin care înotam fără să ştiu încotro. Atunci am avut primul atac de panică. Aveam senzaţia că mă voi sufoca în clipa următoare. Groaza îmi amplifica bătăile inimii, ceea ce îmi agrava sentimentul pericolului. Era un cerc vicios şi nu mai puteam raţiona limpede: îmi impuneam să mă liniştesc şi nu eram în stare, eram lucid, tocmai asta era partea cea mai penibilă. Ştiam că în realitate nu mi se întâmplă nimic, însă angoasa îşi săpa tunelul în mine, tremuram ca varga şi eram palid ca un om în agonie. În realitate nu mi se întâmpla nimic… Voiam să mă agăţ de ceva, de un surâs sau de o figură familiară, de absolut orice din univers care mi-ar fi spus ceva, care m-ar fi făcut să simt că are sens să mă lupt, să merg mai departe, că viaţa are o miză, că e mai mult decât un accident, dar n-aveam nici un punct de sprijin. Mă rugam ca un dobitoc la un Dumnezeu în care încetasem să mai cred. Povestea asta a durat câteva luni bune. Nopţile aveau gust de plumb, zilele aveau miros de cenuşă şi îmi fugeau printre degete ca argintul viu. Nu mai suportam să ascult muzică, să mai văd vreo pictură, să mai citesc vreo carte. Mă simţeam infirm şi copleşit în faţa artei. Mi-era ruşine să vorbesc cu ai mei, chiar şi cu frate-miu, ce-aş fi putut să le spun: „dragilor, am înnebunit, salvaţi-mă sau omorâţi-mă, mi-e totuna?!” Fratele meu, Arthur, era student la drept în ultimul an, avea să fie în curând avocat, era un om serios, cu probleme, mi-ar fi râs în nas sau m-ar fi privit cu compasiune, ceea ce m-ar fi durut şi mai mult… Singurul în care puteam găsi cât de cât un sprijin era Norman şi m-am apucat să-i spun. A decretat că traversez o criză de creaţie pentru că eram intoxicat cu teorie şi că am nevoie să-mi recapăt simţul ludic şi libertatea. Mi-a spus atunci un lucru cu care m-a atins, mi-a zis: ”Tristan, ţie îţi trebuie o doză mai mare de libertate decât oamenilor obişnuiţi”. Atunci îmi era foarte limpede despre ce vorbea, acum îmi vine să întreb: îmi trebuie pentru ce?

După socotelile lui trebuia să îmi deplasez atenţia în altă parte, să încerc să fac ceva alternativ, care să mă destindă.

– Cum ar fi să dorm! am zis.

– Şi asta, consimţi el…, dar şi… altceva.

Ce idee îi venise lui? Să ne facem şi noi o trupă de rock sau ceva în genul? Mai rar atâta imaginaţie!

La câtă iarbă fumam pe-atunci, nu mi s-a părut chiar cea mai deplasată sugestie.

Învăţasem cu chiu cu vai câteva arpegii şi acorduri la chitară ca să le pot încânta pe fete, când eram în liceu… asta era tot ce ştiam. Când faci o şcoală mixtă e mai uşor să relaţionezi cu sexul opus; se ivesc mai multe ocazii de apropiere, pe când dacă eşti la o şcoală de băieţi, cum a fost cazul meu, eşti disperat să le iei ochii fetelor cât mai rapid. Eram nevoiţi să le agăţăm prin parcuri şi pe la petreceri… cele mai multe fiind surorile sau rubedeniile colegilor. Nu ştiam să cânt mare lucru, dar cele câteva acorduri le stăpâneam în mod strălucit, trebuia să fac impresie. Am deprins câte ceva de la Mark care chiar se pricepea să cânte şi avea un simţ al ritmului de invidiat. Norman cânta la clape şi avea şi ceva voce, iar Mark avea un amic care putea fi exploatat ca baterist. Mie îmi rămânea să fac basul şi să behăi la microfon textele proprii. Era o formulă mai originală cu basistul vocal căruia îi revenea şi sarcina ingrată de a compune piesele propriu-zise… Dar am acceptat. Ca să ne putem lua instrumente, la mâna a treia, fireşte, am primit nişte bani, pe datorie, de la vărul intelectual al lui Norman, cel care îi furniza la nevoie, cu împrumut, nădragii şi sacourile posh. Datoria urma să o plătim într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat din vânzările noastre de artişti sau muzicanţi, depinde cum ne surâdea norocul.

Acum cred că şi condiţiile meteorologice au favorizat proliferarea muzicii underground în Anglia. Ce să faci când plouă în afară de faptul că poţi să stai la o masă şi să te îmbeţi? Ce-i drept, poţi să stai de-o parte sau de alta a scenei improvizate într-un club. Noi am ales să stăm alternativ de-o parte şi de alta. Din cântări abia de ne scoteam banii de bere, dar era distractiv.

Citez din caietul de însemnări recuperate din magazia maică-mii:

„Postulat 1. Totul se transformă în zgomot mai devreme sau mai târziu.

Întâmplările, relaţiile, ca orice organism viu, transpiră: încep să elimine toxine, în timp. Zgomotul e transpiraţia vieţii reale.

Postulat 2. Nimeni nu trăieşte exclusiv în realitate.

Natura ne-a înzestrat cu imaginaţie cu un scop. Natura e mai calculată decât cel mai fanatic contabil şi mai zgârcită decât cel mai hulpav om de afaceri: nu face nimic gratuit. Tot ea ne-a înzestrat şi cu puterea de a transfigura zgomotul, putere pe care o numim îndeobşte muzică.

Sunetul are două stări de agregare: zgomotul şi muzica. Muzica e o suspensie a existenţei în vid. Muzica poate întrerupe temporar viaţa reală. O poate anula. Muzica e cel mai la îndemână narcotic. E o formă de entuziasm care erupe din cea mai neagră realitate. În general, entuziasmul erupe din realităţi destul de întunecate şi e direct proporţional cu frustrarea şi amărăciunea cu care te-ntovărăşeşti trăind în ele… Ca şi entuziasmul, muzica are menirea de a compensa realitatea. ”

Ceea ce încercam eu să transpun în sunet şi mai ales în textele cântecelor era un cocktail perfect de muzică şi zgomot, voiam să contopesc realitatea şi ficţiunea într-o singură formulă. Realitatea aflată în simbioză cu ficţiunea înseamnă, în fond, existenţă. Dacă e să meditezi asupra existenţei în sine te complici şi n-ajungi nicăieri, au dovedit-o Heidegger & comp. Existenţa nu are noimă decât înregistrată şi redusă la esenţă, adică transformată în artă. Ceva, ceva a ieşit, doar că zgomotul din creaţiile mele suna mai muzical şi mai fantasmagoric decât muzica propriu-zisă, de unde am dedus eu că e cazul să-mi revizuiesc fie teoriile, fie compoziţiile. Dar n-am ştiut cum să le revizuiesc. Poate că pur şi simplu noţiunea mea de zgomot era una prea rudimentară şi lucrurile trebuiau privite ceva mai nuanţat.

– Ba ţi-a ieşit bine, zise Irène. Mi-a pus Norman să ascult nişte înregistrări.

– Dragul de Norman! Nu ratează nici o ocazie de a răscoli trecutul cu martori…

(fragment din romanul „Cutia Neagră”, apărut la Editura Timpul, 2015)