Venus in Gemini (IV)

Când se întoarse acasă din călătoria făcută în idilicul orăşel european în care trăia Carol îşi găsi mama în pragul crizei de inimă. Soţul cel abandonat, spre surprinderea ei, se mutase cu aceasta, ca să se încurajeze şi să-şi ţină de urât reciproc şi se rugau pe două voci sperând ca Diana să-şi vină în fire şi să se întoarcă la viaţa ei de până atunci. O simţeau amândoi în pericol. După estimările ei, cei doi se prezentau într-aşa un hal de surecitare şi delir mistic, că erau pe cale sigură să îşi piardă minţile. Vigilenţa maternă adăugase între timp câteva puncte pe lista de acuzaţii adresate străinului: perseverase în ideea homosexualităţii diavolului care se ascundea în pielea lui, dar îl considera şi capabil de fapte magice incalificabile menite să o facă pe Diana să-şi piardă complet dreapta judecată, să-i năucească simţurile şi să-i acapereze voinţa şi, nu în ultimul rând, îl considera degenerat genetic. Se amestecau, în pledoariile ei denigratoare, teme şi personaje biblice sau din literatura clasică, ca Faust sau Lucifer, cu pasaje din tratate de psihiatrie sau din articole de ziar cu subiecte de senzaţie, într-o ordine de idei incalificabilă.

– Nu există decât o singură cale: aceea a zbuciumului şi a durerii… toate celelalte sunt false, utopice, neomeneşti rosti Diana răspicat, fixându-şi mama provocator.

Îi era greu să treacă peste toate greutăţile pe care aceasta i le făcea, agitându-se de pomană şi prelungindu-i peregrinarea prin domeniul fricii. Ca orice mamă, Ramona avea acel tip de posesivitate care o făcea să creadă că se cuvine să trăiască viaţa fiicei sale şi să şi-o revendice ca la persoana întâi.

Diana se încăpăţână să îi reproşeze inistenţa cu care încercase să-i contracareze acţiunile şi să-i controleze subversiv deciziile.

– Nu aş fi crezut că fiica mea va ajunge să facă parte din tagma celor care vor să aibă întotdeauna dreptate, oftă Ramona.

– Şi ce e rău în asta? De unde până unde, de când şi de ce dorinţa de a avea dreptate a devenit un peiorativ?

– Doar oamenii foarte orgolioşi nu acceptă că se pot înşela şi nu se lasă contrazişi, obiectă Ramona.

– Nu văd nici o legătură logică între orgoliu şi ce mai zici tu… refuzul de a fi contrazis şi dorinţa, aspiraţia continuă la a avea dreptate… Să vrei să ai dreptate e un ideal. Nu contează nici să ţi se dea dreptate, nici să ţi se facă – asta e doar o chestiune morală – dar să ai dreptate e ceva esenţial… Să fii drept, să judeci drept! Nu pricepi, nu-i aşa?

Ramona fusese lider de generaţie, cea mai inteligentă şi mai instruită din toată grupa de studenţi la ziaristică şi avusese o carieră fulminantă, fusese chiar şi decorată de primul ministru pentru activitatea excepţională în munca de documentare, fusese admirată, omagiată, adulată şi ajunsese acum, la pensie, să fie uitată şi ignorată de toţi, judecată de propriile fiice. Unde greşise? Când fusese acel punct de cotitură când îşi pierduse creditul odraslelor? Ce anume făcuse ca să le cadă în dizgraţie? Muncise ca o roabă toată viaţa ca să le poată asigura un trai lipsit de griji şi de frustrări… Făcuse naveta, lucrare pe teren ani de zile, iarna, prin viscol şi burniţă, târându-şi oasele pe drumuri desfundate, de ţară, vara pe călduri criminale şi nu se plânsese niciodată, nu îi lăsase să resimtă sacrificiile pe care le făcea pentru ei… Fusese o femeie puternică, emancipată, care se descurcase singură şi încă într-un mod exemplar.

Faţă de părinţii lui Carol şi mai cu seamă faţă de maică-sa, Diana avea o poziţie controversată. O venera sincer pentru că îl adusese pe lume şi simţea o atracţie aproape viscerală pentru ea, însă nu putea tolera ideea că îi făcuse rău, că nu îl mângâiase niciodată, că fusese rece ca o şopârlă şi îl lăsase să se scufunde în mlaştina relaţiei cu maestrul… fără să intervină. Îi trebui ceva timp să realizeze că în privinţa lui gândea, se comporta şi simţea exact ca propria-i nesuferită mamă, în virtutea unor intuiţii la fel de obscure şi la fel de lipsită fiind de dovezi care să îi justifice certitudinile. Era mereu îngrijorată, se întreba dacă nu cumva studiază prea mult la pian, dacă nu îl doare spatele, dacă îi era foame sau frică şi, vrând nevrând, simţul echităţii îi forţă mâna să face pace cu condiţia maternă.

***

Telefonul o trezi pe Mathilde dintr-un somn agitat… Răspunse abia la a doua serie de țârâituri, năucă.

Auzi mai întâi la celălalt capăt al firului o respiraţie sacadată, apoi o voce de femeie, tensionată, vorbind precipitat şi fără întrerupere de parcă n-ar mai fi putut articula cuvintele daca ar fi încercat să le rostească răspicat:

– Mă numesc Diana… în fine… numele meu de familie nu e important. Vă sun pentru că am să vă spun nişte lucruri importante legate de fiul dumneavoastră. De fapt… cine sunt contează mai puţin. Am nevoie să va întâlnesc… Aş vrea să îmi lămuresc nişte lucruri, ştiu că vă şochează telefonul meu, bănuiesc şi vă cer scuze că v-am abordat atât de direct, dar dacă cumva Carol ar fi aflat că vreau să vă vorbesc s-ar fi făcut foc şi pară, el nu trebuie să ştie ca v-am sunat, vă implor, vă implor să nu îi spuneţi nimic, să mă credeţi că îl iubesc… şi mărturisesc ca nu pentru el v-am sunat, ci pentru mine, pentru că sunt într-o situaţie disperată.

Mathilde era desculţă şi simţea cum îi îngheaţă picioarele. Nu pricepea nimic din ce îndruga vocea de la telefon, asculta doar înmărmurită: ce era cu fata asta? De unde apăruse? Ce voia de la ea? Vorbea fluent, dar cu un accent bizar, pe care nu-l putea identifica… Nu îl putea asocia vreunui dialect cunoscut.

– Locuiesc în alt oraş… în fine în altă ţară, n-are importanţă, o lămuri Diana, adulmecându-i curiozitatea.

Mathildei îi trebuiră câteva minute să se dezmeticească.

Două ore mai târziu Diana avea să se înfiinţeze la uşa ei, îmbrăcată într-o rochie ciudată, de in şi tremurând ca varga, de teamă că făcuse un gest nesăbuit.

Mathilde o primi cu căldură şi o pofti să se aşeze pe sofaua din sufragerie, tratând-o cu biscuiţi cu ciocolată şi cu un ceai de fructe. Ochii Dianei cutreierau absenţi imaginea câmpului de cartofi pe care o dezvăluia fereastra din sufragerie. Câteva siluete omeneşti se decupau în zare, o pasăre scotea sunete stridente, undeva, în grădina pestriţă, ticsită cu flori şi zarzavaturi. Ar fi vrut să vorbească, dar gura parcă îi era cusută.

Mathilde îi veni în întâmplinare şi o ajută să spargă gheaţa.

– Care va să zică îl iubeşti pe fiul meu.

– Da, rosti Diana pe nerăsuflate…

– Înainte de a se întâmpla nenorocirea, Carol era un băiat foarte cuminte, timid şi foarte bun la învăţătură. Nu ne certam niciodată. Presupun că ţie ţi-a spus altceva.

Diana încuviinţă din cap.

– Nu ştiu cum şi nici nu vreau să ştiu, însă cel pe care îl numeşte Maestru i-a modificat amintirile. În realitate lucrurile s-au petrecut cu totul altfel în familia noastră decât susţine Carol acum…

– Nu mi-a spus prea multe.

– Nu ţi-a spus, pentru că în mintea lui e o ceaţă… O ciorbă de amintiri false, artificiale, pe care i le-a indus nemernicul. Ştii, după ce s-a mutat la el am chemat poliţia, dar n-au avut ce să facă… Nu aveau nici un fel de evidenţe că s-ar întâmpla ceva în neregulă. Din punct de vedere legal vreau să zic.

– Vreţi să spuneţi că Maestrul îl manipulează?

– Că i-a spălat creierul, că l-a hipnotizat. Ţi-a zis de ce a plecat de acasă în adolescenţă?

– Pentru că era o atmosferă… violentă?

– Eram cât se poate de fericiţi… Uită-te în ochii mei, te rog. Îţi jur. Ţi-a lăsat cumva să înţelegi că ar fi fost agresat sau molestat când era mic, aici în casă?

– Da, îngăimă Diana…

– Dar nu-şi mai aminteşte ce şi cum.

– Nu… Există şi amintiri ocultate… traumatizante, spuse, cu jumătate de voce, realizând că în cinci minute femeia aceea reuşise să fie mai credibilă decât Carol şi maestrul laolaltă în câteva săptămâni.

– Nu există nici o amintire… de-aia nu zice nimic. Are o impresie vagă cum că i s-ar fi întâmplat ceva teribil, dar nu mai ţine minte, pentru că în realitate între noi era doar bucurie şi tandreţe… Ţi-a spus probabil că nu îl sărutam şi nu îl îmbrăţişam niciodată. Nu e nimic adevărat.

Diana schiţă un surâs aprobator, pătruns de o undă de mulţumire.

– Glumeam mai tot timpul… continuă Mathilde. Ai obsevat că fiul meu nu are deloc simţul umorului? Ei bine, făcea cele mai bune poante pe care le-am auzit din gura unui copil. Era mereu pus pe şotii. Era grăsuţ şi acum e scheletic. Era mult mai frumos, avea o lumină în ochi… şi a pierdut-o. Arată ca un lunatic, ca un drogat şi nu e… Nimic din ce făcea şi era în copilărie nu are legătură cu ciudăţeniile lui de-acum…

– Bine, dar de ce? De ce a vrut… Maestrul să-i…

Nu-şi găsea cuvintele, dar era din ce în ce mai convinsă de adevărul confesiunilor Mathildei pentru că şi ei inima îi spunea acelaşi lucru.

– …Să-i captureze tocmai lui spiritul?

– Pentru că i-a simţit talentul. În plus era o fire hipersensibilă, vulnerabilă… Victima perfectă pentru piatra lui filosofală, lua-l-ar dracu.

Mathilde se apucase să bea în urma celor întâmplate şi în scurt timp avea să se despartă de soţul ei. După ani şi ani de teroare, remuşcări şi culpabilitate, pentru prima oară destinul îi dădea un semn de bunăvoinţă. Fata aceea străină care o privea cu ochii fiului ei din trecut şi care îi spunea „Nu cred că în locul tău m-aş fi descurcat mai bine” era o dovadă că Dumnezeul în care nu credea, dar căruia i se rugase pentru Carol, o înţelegea, era de partea ei şi poate, avea să o ajute…

Pe Diana n-o mai interesează să înţeleagă, ci să accepte… să pună capăt luptei care se dădea în ea. Bănuia că vocea adevărului răsuna în vorbele Mathildei, asta nu conta prea tare.

– Îl iubesc pe Carol şi am să fac tot posibilul să-l ajut să redevină el însuşi, spuse, ștergându-i cu un şerveţel de bucătărie ochii înlăcrimaţi ai celei care îi dăduse viaţă.

Poate că pasiunea ei subită fusese doar un alibi necesar pentru o misiune pe care altminteri n-ar fi putut-o duce la bun sfârşit… Frica dispăruse. Avea impresia că reuşise să pătrundă tâlcul tuturor celor întâmplate. Nu-i mai era frică nici măcar de faptul că mama, soţul şi prietena ei avuseseră acelaşi coşmar pe cont propriu, căci bănuia că Maestrul fusese cel care le trimisese aceeaşi ameninţare onirică tuturor ca să o intimideze şi să o ţină la distanţă de Carol sau chiar Fabricantul de vise cu care acesta era, cu siguranţă, în cârdăşie. Nici măcar de dimineaţa magică în care Carol îi condusese prin puterea minţii degetele pe clape făcând-o să cânte legată la ochi, deşi nu studiase niciodată pianul, nu-i mai era frică pentru că punea în contul îngemănării dintre sufletele lor aspectul paranormal al faptului. Acel moment fusese unul de taină, de comunicare intimă, nemijlocită între ei doi cu care Maestrul nu avea nimic de a face, era o certitudine care îi venea de undeva din străfunduri, şi mai ştia că dacă se iubeau nimic nu îi putea atinge căci iubirea putea îndepărta orice rău şi exorciza orice spaimă.

***

A doua zi Diana îl înşfăcă de mână pe Carol, îl târî la biserică şi apoi undeva într-un parc din centrul târgului, hotărâtă să dea cărţile pe faţă şi îi spuse cu toată convingerea:

– Nu există demoni.

El o privea cu îndoială.

– În sensul că nu putem şti nimic, adăugă ea. Şi nici nu trebuie să ştim…Ei există prin puterea noastră, cu consimțământul nostru, dacă mintea noastră le admite existenţa sau dacă îi chemăm… Suntem liberi în faţa oceanului necunoscutului… Îl putem străbate înot sau ne putem îneca.

Cu un efort imens, Diana reuşi să ierte ce avea de iertat în urma unui ritual de dezlegare a dobitocului care îi greșise ei, cândva. „Dacă eu pot să fiu atât de bună, cu siguranţă Dumnezeu poate fi cu mult mai bun, îşi zise şi îl va ierta pe Carol indiferent ce a făcut sau îşi închipuie”. Reuşi astfel să-i ridice blestemul şi o descoperi câteva zile mai târziu când îl surprinse, răvăşit şi înlăcrimat aruncând cu pietricele în apa curgătoare a oraşului şi spunându-şi că îi reveniseră brusc în memorie nişte scene din copilărie, care nu erau câtuşi de puţin neguroase, ci i se arătau scăldate în lumina trandafirie a duioşiei. În dimineaţa aceea cântase zbuciumat şi chiar urât, ratase câteva note, parcă nu îi ieşea nimic… se simţea împovărat de o durere surdă, ca o tânjeală după ceva neclar şi îndepărtat.

Carol avea să devină un om obişnuit… O va însela, va greşi, va cădea, se va ridica, va păcătui omeneşte… Iubirea lor « nepământeană » avea să devină una omenească, la rândul ei. El avea să cânte mai puţin stălucit, iar muzica lui avea să transmită tânguirea unei fiinţe omeneşti, muritoare … dogoare şi durere şi teamă şi dor şi nu întotdeauna frumuseţe pură.

Antrenată acum, Diana ştia ce avea de făcut şi asista cu indulgenţă la spectacolul transformării lui, iertându-i necondiţionat fiecare infidelitate şi minciună, fiecare gest egoist şi fiecare trădare în parte. Avea să înceteze să mai fie pentru el singura femeie posibilă; dorinţa avea să îl împingă spre alte meleaguri şi spre surâsul melancolic al altor muze… însă Diana nu avea nici un fel de regrete, el era geamănul ei şi asta era tot ce conta, era fericită de ceea ce făcuse, de fapta ei care eliberase fiinţa lui umană de sub tirania geniului. Ceea ce realizase în relaţia cu el era mai mult decât îndrăznise să viseze că ar fi în stare, întâlnirea lor şi succesiunea de evenimente care îi urmase fusese opera ei, Opera Magna. Şi nici măcar nu avea cine ştie ce înzestrări: era o gânditoare obişnuită, care se învârtea în cerc, prinsă în dansul ameţitor al ideilor.

Avea să se reîntoarcă la soţul ei, dar cu o condiţie: să o accepte cu tot cu vioară. Motivul pentru care îi tăinuise atâta amar de vreme legătura ei cu instrumentul era că el era la rându-i muzician, însă unul mediocru şi n-ar fi vrut să afle că ea, deşi matematiciană, stăpânea vioara mai bine decât mânuia el orice alt instrument. Încercase să îl scutească de confruntarea cu propriile neajunsuri, dar intenţiile sale generoase sucombaseră într-un puseu de frustrare şi autocompasiune şi, dacă avea de gând să salveze ce mai era de salvat între ei, se văzu nevoită să-i destăinuie secretul, interpretând sub ochii lui injectaţi de stupoare, o lucrare dificilă de Paganini, cu o măiestrie desăvârşită.

***

Îşi petrecu pentru prima oară o săptămână fericită alături de soţul de drept şi de vioară, undeva pe un ţărm sălbatic, într-un sat de pescari, într-un loc unde apele Dunării se contopesc cu cele ale mării. Într-o seară, pe când se aflau pe mal, iar Diana dădea un concert pentru păsările de pradă şi pentru apusul care, în acel loc uitat de lume, avea puritatea şi limpezimea amurgurilor din copilărie, soţul ei, Marius, văzu dintr-o dată un punct plutind pe ape la o distanţă nu foarte mare de ţărm şi se aruncă în valuri ca să se apropie şi să vadă ce-i. Se întoarse anevoios la mal, târând după el obiectul fantomă: un cufăr mare de lemn, provenit probabil fie dintr-un accident naval, fie scăpat peste bord accidental, cândva, de nişte turişti. Trepida, nerăbdător să-i forţeze încuietoarea, dar Diana îl opri, îngrijorată pentru că vedea în el poarta unui destin străin.

– Nu, nu. Nu trebuie să-l deschidem. Va fi nevoie să-ţi învingi curiozitatea.

El nu îi împărtăşea superstiţiile, dar ea insistă: nu voia să intre în contact cu drama acelor oameni cărora le-a aparţinut.

Marius privi descumpănit o vreme când la cufăr când la Diana, apoi îşi aminti de tot calvarul prin care trecuse şi renunţă de bunăvoie la ispită. Cine ştie ce se ascundea înăuntru?