Romantism

Simţul metafizic al lui Norman nu este întrecut în acurateţe decât de cel al banului bine cheltuit.  Deşi un adept înfocat al generozităţii şi al dăruirii de sine, nimic nu îl împiedică să se arate, atunci când împrejurările o cer, zgârcit. Când se pune problema să se uşureze de câteva lire, îi scade brusc cota de transcendentalism. Nu s-ar îndura să risipească banii pe un CD a cărui muzică poate fi piratată sau copiată de la un amic, pe o carte care poate fi foarte bine împrumutată sau pe o pereche de nădragi care tronează într-o vitrină din buricul târgului, când poţi găsi aceeaşi marcă şi în prăvăliile din Brixton sau din Greenwich, dacă ştii unde să cauţi. Câte dialoguri stânjenitoare n-a avut cu Irène care îl instiga să îşi cumpere câte un album sau câte o revistă de artă sau chiar să investească într-o casetă video. Irène, trebuie precizat, e genul de femeie care crede că aceeaşi sticlă de parfum, de la aceeaşi marcă, împrăştie un miros mai puternic şi mai seducător dacă şi-o cumpără de pe Regent Street. N-are cum să priceapă că Norman, care a crescut în anii 60, într-un oraş industrial, nu se mai poate reeduca, nici de-ar fi milionar, să arunce cu banii în stânga şi în dreapta după ce a fost dresat de mic să îşi mănânce de sub unghii. De câte ori n-au avut acest dialog în faţa raftului cu albume de artă dintr-o librărie sau alta:

• Nu dau eu 20 de lire pe un album ca ăsta nici să fie cu lucrări originale în loc de reproduceri.
• Nu-i dai tu, îi dau eu.
• Nici vorbă.
• Se vede pe tine că îl vrei!
• Ţi se pare… Eram doar curios, răsfoitul nu costă.
• Ţi-l fac cadou. În contul zilei tale.
• Mi-ai mai făcut deja trei cadouri în contul zilei mele, în avans.

Oamenii sunt foarte diferiţi între ei, dar când vine vorba de bani, sunt doar de trei feluri:  cei care ştiu că banii sunt răspunsul la orice problemă, cei care o cred, dar n-o ştiu şi cei care o ştiu, dar n-o cred.  Norman făcea parte din prima categorie, iar Tristan dintr-a treia.  De Tristan nu se lipea nici un ban. Obişnuia să bea cu tot soiul de smiorcăiţi şi nefericiţi şi, cum banii erau răspunsul la toate problemele lor de viaţă, fiecare beţie mai serioasă îl lăsa lefter de tot ce câştigase în ultima vreme. În schimb romantismul lui Norman, autentic de fel, înflorea şi mai abitir atunci când simţea în aer mirosul banilor, pentru că ştia să şi-l pună în valoare şi să obţină mereu ceva în schimbul lui, măcar echivalentul unui bacşiș mai frumuşel. Se ştie că romantismul vinde şi a vândut în aproape toate epocile în Anglia, în vreme ce bufonii, deşi simpatizaţi în epoca victoriană, au fost întotdeauna muritori de foame. În lumea iubitorilor de artă romantismul funcţionează aproape ca aurul în lumea finanţiştilor, ca mescalina în lumea şamanilor şi ca boxa de amplificare în lumea rockerilor: e o valoare sigură. Toate lumea investeşte în el şi mai cu seamă femeile trecute de treizeci de ani din clasa mijlocie. Artiştii înşişi sunt de multe tipuri şi nu neapărat romantici. Publicul, însă, e plin de romantism şi caută să recunoască în ceea ce prizează gustul estetic al modelelor cu care s-a delectat cândva. Fenomenul e valabil în orice privinţă: orice consumator, odată ce s-a bucurat de un tip de plăcere, vrea să repete experienţa. Arta funcţionează, ca orice produs social, pe principii utilitare, trebuie să îşi facă efectul, să astâmpere o nevoie, să calmeze un tip de foame sau de dorinţă, iar romantismul, s-a dovedit, are proprietăţi narcotice, pentru că dezgroapă din arhivele simţirii omeneşti trăiri necizelate de civilizaţie. Romantismul e o manifestare instinctivă a sufletului, e forma lui de desfrâu. Omul civilizat e ponderat, sec, calculat, rezervat, speriat de penibil, îngrozit de superlative, într-un cuvânt: englez.

Poţi recunoaşte imediat un romantic, după vocabular. Romanticii sunt aşi în mânuirea superlativului; ceea ce trăiesc ei e întotdeauna colosal, fantastic, minunat, fabulos sau oribil, au idei geniale, circa 10 pe zi, iar frazele sunt presărate cu picanterii de genul: era infinit mai bine dacă sau în nici un caz, întotdeauna, niciodată, sub nici o formă ori cu dulcegării şi arome ca: idiotul dracului, un ticălos, un nemernic, o javră! Un om pragmatic, care poate fi prea bine un fost romantic domesticit şi reciclat social, n-ar spune niciodată aşa ceva. Romanticii sunt sălbatici şi desfrânaţi, poartă în ei sevele clocotitoare din măruntaiele marilor beţivi, au stofă de cuceritori dezarmaţi şi îi recunoşti după aerul de naufragiaţi cronici sau, ca în cazul lui Norman, după faptul că sunt imposibil de satisfăcut. Vocabularul unui ins moderat şi cu simţ practic e plin de probabil, fireşte, pesemne, tot ce se poate, uneori, desigur, iar societatea pe care o evocă are anumite chestiuni problematice care sunt sursa unor întâmplări regretabile. Situaţiile despre care pomeneşte un asemenea ins au diverse aspecte, iar într-unele se face că anumite persoane se pretează, sub o influenţă nefastă, la acţiuni indezirabile. Adică javrele din vocabularul romanticilor.

Societatea victoriană a făcut tot ce a ştiut mai bine ca să recicleze romantici, iar arta este terenul de joacă în care i-a lăsat să se manifeste, preţ de câteva sute de ani, mai precis în ultimele trei secole. Asemeni ţarcurilor amenajate pentru oi sau spaţiilor delimitate în care li se permite animalelor domestice să îşi facă nevoile, exploatarea domeniului artei a fost soluţia în ce priveşte îngrădirea şi civilizarea romantismului. A fost o formă de izolare şi virtualizare a lui. În artă, chiar şi în cea englezească sunt permise superlativele, excesele şi metaforele aferente lor.  Dar dincolo de ţarcul destinat manifestărilor artistice, în lumea Victoriană domnește cultura lui so and so… Totul e moderat, înfrânt.

Cei mai mulţi nu vor să li se spună adevăruri şi cu atât mai puţin să li se ridice probleme, să fie asaltaţi şi hărţuiţi cu întrebări, ceea ce în general artiștilor, trebuie să o recunoaştem, le cam place să o facă. Arta adevărată e neliniştitoare, bulversantă. Ori oamenii vor îndeobște să li se confirme ceea ce ştiu deja sau să li se spună poveşti. E în fibra speciei… e limpede, de vreme ce aşa sunt liniştiţi copiii. Nimeni nu se maturizează de bunăvoie.  Apetenţa pentru cunoaştere şi noutate a majorităţii e foarte mică. Ei vor în primul rând să recunoască, să îşi dea şi să li se dea dreptate. De aceea e atât de greu pentru artiştii care nu sunt epigonii unui gen deja consacrat să se impună. Într-o primă etapă originalitatea e receptată cu ostilitate.

Există, desigur, grade şi grade de romantism, iar Norman este un romantic ponderat şi reciclat dintr-un unul ceva mai excesiv. Nu s-a dat în lături de la nici un fel oferte, a acceptat inclusiv muncă de restaurator sau proiecte colective, a proiectat costume pentru mari companii vestimentare şi pentru mici trupe de teatru, a făcut grafică pentru reclame şi ilustraţii pentru reviste tehnice, a avut inclusiv câteva contracte de design industrial, a acceptat să lucreze în calitate de caricaturist la diverse reviste mondene şi şi-a făcut un nume care l-a ajutat în timp să îşi promoveze pictura, ceva mai puţin epatantă decât cea a lui Tristan. Deşi în prezent vinde tablouri la preţuri care i-ar putea asigura un trai relaxat, fără să mai fie nevoie să muncească suplimentar, ţine şi nişte ateliere la un colegiu londonez şi, în consecinţă, se plânge relativ des că se simte ca un popă predicând enoriaşilor. Copiilor lui nu trebuie să le lipsească nimic, nu trebuie să ajungă să muncească, studenţi fiind, aşa cum i s-a întâmplat lui. Dacă cumva i se întâmplă ceva până ajung ei pe picioarele lor? Trebuie să pună bani de-o parte…

Ape adânci

În linii mari teoria lui Norman este că oamenii nu pot trăi în prezent decât accidental sau constrânşi de presiuni externe şi de imperativele supravieţuirii. Nu sunt decât superficial racordaţi la elementele biografice pe care şi le expun prin CV-uri. Lumile lor interioare plutesc în ape adânci şi mult mai vechi decât memoria lor, personală… Iar arta şi visarea dezgroapă de pe fundul acelor ape câte şi mai câte!

Nu e nimic personal în ceea ce ne împiedică să trăim în prezent sau după standardele societăţilor actuale. Sunt sedimente ancestrale, reminiscenţe din gândirea străbunilor care se manifestă în sinea noastră ca simţire. Plonjeurile noastre în ficţiune sunt, în mare parte, călătorii în timp.  Trăim mai multe existenţe simultan, mai precis ne simţim destrămaţi, proiectaţi în mai multe vieţi… Aşa cum corpul unui animal înregistrează toate experienţele strămoşilor şi le procesează în instinct, şi creierul uman, în substanţa lui primară, e un fel de peliculă magnetică în care se impregnează trăirile întregii specii, iar dacă unele dintre ele sunt ceva mai acute decât stimulii care vin din exterior atunci aceste sugestii primează şi ne acaparează atenţia şi chiar voinţa. ”Nu putem fi decât arareori contemporani cu realitatea în care ne mişcăm şi numim neputinţa asta melancolie”, susţine Norman.

Dacă teoria lui Norman era întemeiată, se gândea Irène, dacă într-adevăr era posibil să purtăm în noi toate experienţele strămoşilor de la cele mai încântătoare la cele mai sinistre, atunci acest fapt este suficient ca să explice orice atac de panică sau de isterie, reflectă Irène. Se ştie că lucrul cel mai odios şi cel mai greu de suportat e groaza în sine.  De aceea sunt legaţi la ochi condamnații la moarte.

(Fragment din romanul Cutia Neagră/ finalul capitolului 1: Portretul lui Norman în ramă aurie)

(sursa foto: culture24.org.uk)