Monica și muzica (2)

Diana se așeză pe o bancă, în grădina sanatoriului, să citească.

„Într-o lume fără sunet, viorile ar fi doar trunchiuri de copac, brun-roșcate. Fără muzică viața ar fi mult mai ternă și mai simplă, poate chiar mai fericită. Dar abia acum îmi dau seama, repet. Muzica e cea care ne îneacă în melancolie, fie că e vorba de muzică muzică sau de simplul sunet al unei viori, al unei voci, al vântului prin frunze, al valurilor care se sparg de țărm. Fără muzică n-am ști ce e singurătatea, am trăi într-o voluptoasă atingere cu exteriorul… Corpurile ne-ar fi ușoare și dezlegate de orice pasiune care să le izoleze sau desprindă de suflete. S-ar atinge între ele, cu delicatețe și candoare vegetale, chiar așa, am vegeta într-o simbioză perfectă cu exteriorul. Muzica e prăpastia dintre sine și lume : ne desprinde sufletele de trupuri și de cuvinte și de idei și ne face să trăim schizoid, fragmentați, propulsați în dimensiuni paralele.”

„Muzica e singura formă de durere care nu e nedreaptă, abuzivă, absurdă. Mă gândesc cu groază cum ar fi ca într-o zi să rămân fără durerea asta… să mă pomenesc că trăiesc la temperatura mediului, că mă confund cu mediul, ca o plantă. Că mă așez pe malul unui izvor și sunetul apei e pur și simplu clipocit de apă.”

„Muzica e o sârmă întinsă peste hăuri, peste mlaștini, peste cenușa vieții anodine. Când îți găsești echilibrul poți să stai drept pe sârmă și atunci, doar atunci, ești liber, atunci ai totul, dar nu mai vrei nimic.”

Dianei îi vin în minte tot felul de cuvinte și expresii urâte, urâte, penibile gen ”hot dog”, ”burger king”, ”mijloace de producție”, ”diviziunea muncii”. Avem pe de-o parte lumea, care e un uriaș depozit cu de toate, în speță deșeuri : gunoaie lexicale și dejecții, secreții omenești dintre cele mai sordide, un imaginar colectiv bolnav rău și un strop de muzică cu care să ne îmbătăm din când în când ca să ne facem mai suportabilă perindarea prin labirintul uriașului depozit. Stocăm tot soiul de porcării în viețile noastre unice, devenim tot mai legați de proprietăți inutile și acaparatoare. Avem din ce în ce mai multe și suntem din ce în ce mai puțin.

„În dorință suntem mai singuri decât în nefericire și angoasă. Ești în continuare steaua mea polară și tocmai pentru că ești steaua mea polară mi-e greu să mă prefac că nordul e în altă parte. Că adevărul meu e-n altă parte. Că mai pot ajunge la muzică și altfel decât trecând prin carnea ta.”

„Dacă vrei doar o mână din mine am să încerc să îmi concentrez toată făptura într-o palmă și cinci degete. Pentru tine pot totul, mă pot înghesui cu totul, la nevoie, într-o frază, într-o tăcere.”

„Să zicem că ne despărțim. Ție-ți las sunetul valurilor, eu îmi iau zăpada și apusurile de iarnă și muzica ta. O să îți las ție răsăriturile. Toate. Le meriți.

• Nu nu putem fi mai împreună de atât, zici.

• Ba putem.

• Nu putem.

De data asta sunetul viorii e transparent, n-are nici o culoare. Tu îl vezi alb probabil.

• Ba putem fi mai împreună de atât.”

„Pentru fiecare greșeală pe care o facem gândind sau riscând sau mizând pe cine știe ce realitate imposibilă plătim cu partea cea mai inocentă și mai neprihănită din ființa noastră.”

„Stai undeva lipit de o fereastră într-un compartiment ca toate celelalte. Muzica e forța motrice care face ca lumea din fereastră să pară mereu în mișcare. Muzica e însăși mișcarea. Nu îți dai seama de asta decât arareori și abia atunci o auzi și ai vrea s-o poți înregistra, ca să mai asculți odată unele pasaje, mai ales în momentele în care, peisajele îți par monotone, mohorâte și obositoare sau chiar oribile, dar nu se poate. Chiar dacă repeți în gând sunetele cunoscute, cu fidelitate, nu sună niciodată la fel.”

„Mă îndoiesc în aceeași măsură de raționamente și de sentimente. Nu e nimic veșnic în afară de muzică. Noi suntem muritori, cuvintele noastre sunt muritoare, dorințele noastre se sting mai repede ca fitilul unor lumânări… Aristotel spunea că au legătură cu plăcerea, cu orientarea spre voluptate, dar mă tem că e ceva mai complicat de-atât, că mecanismul lor e mai fin și mai complex, în fine. Totul e muritor în noi și în afara noastră, dincoace și dincolo, aici și acolo, atunci și acum.”

„Memoria mea e o materie întunecată prin care plutesc dialogurile noastre ca niște insule încremenite. Le vizitez când și când, înduioșată sau cu o tristețe de nedescris și mi se face un dor de mine… ca și cum nici n-aș putea fi eu cu adevărat altfel decât în dialog cu tine. Abia atunci reușesc să ascult, mirată, cum sună muzica din mine”.

„Ce căutăm cu toții, poate, este să întâlnim acea ființă care să ne poată salva de noi înșine, de chinul de a fi noi înșine și nimic altceva”.

„Puteam să fim doi copaci, te-ai gândit?”

Nu întâmplător o cazase cu Monica în cameră. Știa că simplul fapt că o va cunoaște o va ajuta să se lumineze. Citind scrisoarea Monicăi, Diana își dădu seama, cu neașteptată limpezime, că ea n-a fost niciodată îndrăgostită de Kevin cu adevărat, nu îl dorise cu suficientă certitudine încât să poată fi fericită cu simplul fapt de a ști că există, așa cum era Luiza în dragostea pentru Oliver sau măcar la fel de disperată ca Monica în relația cu Tom. Iubirea ei era încă una condiționată, revoltată, negociabilă, deci patetică, așa cum sunt toate iubirile reversibile, expuse și supuse îndoielii. Una potențială. Dar dragostea adevărată e un act de credință, nu un apetit pentru experiment și aventură a cunoașterii. Dragostea aceea, singura care merita trăită, era certitudine pură. Nici o dilemă nu-i tulbură apele. O alegere absolută le anulează pe toate celelalte : și le subordonează. Nu și-o putea imagina pe Monica negociind cu Thomas unde să-și petreacă vacanța. Oriunde ar fi vrut el să meargă, ea ar vrut pe nerăsuflate să îl urmeze, ar fi consimțit fără nici o ezitare la orice propunere a lui pentru că acolo unde era el era centrul lumii și acolo își dorea și ea să fie. De aceea găsise ea, Diana, atât de deplorabil stilul de cuplu contemporan care funcționează pe principiul: „azi facem cum vrei tu și mâine facem cum vreau eu” și era atât de vrednic de compasiunea acest tablou al crizei de putere în intimitate! Sigur că în absența iubirii era de preferat să ai un partener alături și nu un zbir, deși ea ar fi preferat singurătatea.

„Nu există relații fericite. Relațiile sunt… relații” se gândea Diana. ”Ceea ce te face fericit și te umple de grație e mistica erotică: certitudinea că, dintre milioanele de indivizi ai planetei cu care ai putea avea de-a face, l-ai găsit pe acel unul singur. Mitul și gândul că-l trăiești te-ncântă și îți îmbată inima de bucurie. Te simți atunci ca la începutul lumii. Tu și el sunteți două părți ale aceluiași întreg și chiar dacă nu există nici un fel de probe în acest sens, e o chestiune pe care o trăiești cu sentimentul evidenței”. Ea nu simițise niciodată așa ceva, pentru nimeni, nici măcar pentru domnul lector universitar Kevin Blake.

Monica se așeză și ea pe bancă și-și lăsă capul pe umărul Dianei.

• So… Care a fost treaba cu plecatul tău la din țară?

• M-am hotărât să plec din țară în ziua în care mi-au tăiat nucul. Părinții mei crescuseră amândoi în case cu grădină, aveau origini aristocrate. Bunicii din partea mamei locuiau pe o străduță din centru, undeva pe lângă muzeul Enescu, iar cei din partea tatălui erau medici, la a treia generație și locuiau într-o casă boierească pe lângă Grădina Icoanei. Evident, i-au dezmoștenit comuniștii, le-au naționalizat casele, bunicii s-au văzut nevoiți să se mute la bloc, iar părinții mei și-au luat un apartament prăpădit undeva la periferie. În ziua care m-am născut, tata a plantat un nuc în curtea blocului. Vroia sa am un frate, să nu fiu singură pe lume. A trăit 32 de ani și brusc, s-au trezit ăia de la primărie, în plină democrație post-comunistă, să mi-l omoare, fără să zică nici pâs, fără să ne chestioneze, deși era nucul nostru… În ziua în care, alertată de ai mei, m-am dus în casa în care am crescut să dau ochii cu nenorocirea, și am văzut ciotul acela sinistru al fratelui meu mort, m-am îmbolnăvit. Am vomat trei zile în continuu. Nici nu puteam să articulez cuvintele, în stăteau în gât, ca niște dopuri. Nu-mi doream nimic altceva decât să plec, cât mai departe, să plec și să uit. Dacă ar fi existat o mașinărie de șters memoria, m-aș fi supus voluntar la orice experiment, numai să nu mai simt nimic, să nu mai știu nimic. Cine știe ce bișnițar care face speculă cu cherestea a profitat de pe urma fratelui meu mort. Nici atunci, în comunism, nici acum nu contăm ca ființe umane, nu ne cere nimeni socoteală, nu ne aparține nimic, suntem furați, mințiți, sfidați pe față, am înțeles-o prea bine, statul e în continuare un balaur cu mii de capete, atotputernic și invizibil, bun doar să ne sufle flăcări în nas și să ne pârlească, să ne jupoaie de bani și de nervi… Doar că nucul meu nu era un obiect, era o ființă. Moartea lui a lăsat spațiu pentru încă un metru de asfalt. În locul lui poate fi cazată o nouă mașină… Știu că edilii aveau planuri mărețe, cu locuri de parcare. Vezi tu, în comunism, n-aveam nimic care să mă lege de lumea exterioară, nimic care să însemne cât de cât ceva pentru mine. Îmi trăiam viața în capul și în legea mea, mi-o visam fără să mă sinchisesc de ce se întâmpla în afară. Nucul era singura mea punte de legătură cu lumea, singurul reper luminos pe care îl aveam în așa zisa realitate. La școală învățătoarea ne-ar fi spus că e un element cu ”valoare de simbol”, dar în fapt era exact pe dos: era singurul lucru nesimbolic din viața mea, singurul meu punct de contact cu realitatea într-un sens care chiar avea legătură cu ceea ce sunt, cu ființa mea. România a fost întotdeauna și fără încetare un exil pentru mine, un loc cu desăvârșire străin, populat cu străini…Nucul era singurul român pe care îl iubeam, înțelegi?

Monica încuviința din cap, urmărindu-o cu o privire tulbure.

• Dar tu, de ce te-ai întors în țară? Din cauza lui? o întrebă Diana.

• Nu. Adică da. Da și nu. Știi ceva despre atentatele din august, de anul trecut? Despre mișcările de stradă și despre nebunia declanșată atunci?

Diana încuviință din cap.

• Ei bine eu m-am găsit să iau aer și să mă plimb pe străzile Londrei în plină răzmeriță anarhistă… Între timp mă mutasem undeva mai în centru. Oi fi eu idioată, dar nu sunt masochistă. N-aș fi putut suporta să continui să locuiesc acolo și să-l văd pe Tom prin fereastră în fiecare zi, studiind sau complăcându-se în diverse alte relații de agrement cum fusese și cea cu mine.

Diana închise ochii. Vântul flutura foile pe care le ținea strâns în mână. Monica oftă:

• Ne imaginăm că linia de demarcație dintre ceea ce englezii numesc right și wrong, iar românii numesc bine și rău, e foarte clară, făcută dintr-o materie densă și dură, ca un un zid prin care nu poți trece decât dacă vrei să îl dărâmi sau dacă îl perforezi cu o voință de fier. Ei bine nu e chiar așa, linia aceea e mai labilă decât îți imaginezi, iar uneori e făcută dintr-o materie alunecoasă sau chiar volatilă, e în fond o graniță imaginară, făcută din același aluat cu cel al gândurilor… Iar un gând e egal altor gânduri, o idee poate fi oricând răsturnată de o alta. Chiar și o idee despre ce ai dreptul să faci și ce nu ai dreptul. Nici nu știi când treci dincolo. Ai fost crescut nu doar cu ideea că nu e voie să furi, ci mai ales cu ideea că orice ar fi tu nu ești un hoț, vezi? e o chestiune esențială aici! Prea puțini dintre cei care aleg să fure se consideră, de facto, niște hoți. Prea puțini violatori realizează că un singur viol te aruncă de cealaltă parte a graniței și te transformă într-o ființă detestabilă. Prea puțini dintre cei care ucid se gândesc la ei înșiși ca la niște criminali. Și asta nu pentru că și-ar găsi musai circumstanțe atenunate pentru fapte de care sunt conștienți că sunt condamnabile ci pentru că nu îți poți construi o identitate în funcție de un singur gest, oricât de grav, oricât de plin de consecințe… Dacă faptul de a fi scris câteva versuri reușite nu te transformă automat într-un mare poet pentru tot restul zilelor, de ce faptul de a fi lovit un om te-ar transforma într-un bătăuș? După o faptă dezinteresată nu devii sfânt… Atunci de ce ai fi un hoț dacă ai furat ceva, cândva? Din acest motiv granița e instabilă și volatilă… În sinea ta nu te consideri hoț doar pentru că ai șparlit o dată în viață un stilou de pe o bancă sau agresor pentru că ai avut o ieșire isterică în care ai lovit pe cineva cu furie…. Ei bine, în seara aceea am luat o rangă de fier de undeva de pe jos, provenită probabil dintr-o casă devastată de protestatari, pentru că găseai pe jos tot soiul de chestii în haosul care se crease… Era o debandadă de nedescris, plin de fumigene, toată lumea zbiera, fiecare trecuse cred, de pragul isteriei, iar polițaii și jandarmii loveau cu bulanele, fără scrupule pe cine prindeau. Am strâns ranga cu ambele mâini și, cu palmele încleștate în jurul ei, am lovit cu toată puterea. Am spart o vitrină… Mă simțeam ciudat de bine și de eu însămi… Gestul acela a fost ca o descărcare electrică. Mă simțeam ușurată. Așa că am continuat cu un al doilea geam. Apoi cu al treilea. Apoi, cineva din mulțime stropi cu benzină o eșarfă și îi dădu foc. După care o aruncă prin vitrina spartă de mine în incinta prăvăliei pe care tocmai o vandalizasem.

Toată durerea și frustrarea pe care le agonisise într-un an de muncă și studiu și marginalizare petrecut printre alți emigranți priviți cu pieziș de colegii băștinași, toată disperarea de a se ști respinsă de singurul om din lume pe care îl dorea, toată angoasa despărțirii de cele două ființe care o crescuseră, toată neliniștea de a trăi mereu în așteptare, mereu pe muchie, mereu într-o incertitudine soră cu cele mai rele presimțiri, le simți pulsând în acel gest. I se perindă prin minte inclusiv pățania cu haina de blană atunci când ranga străpunse geamul și acesta explodă cu zgomot în mii de țăndări adăugând un crescendo vacarmului din jur.

• Visam că vine apocalipsa în 2012 și că Atlanticul se revarsă peste coastele britanice. Supraviețuitorii aveau să se refugieze spre centrul și estul Europei… În cazul asta l-aș fi putut salva eu pe Tom, ar fi avut el nevoie de mine și de țara mea, îți dai seama că o luasem razna?!

• Poate că nu…

• Crede-mă, linia de demarcație dintre bine și rău e foarte fragilă… repetă ca pentru sine Monica. Nici nu știi cînd treci dincolo… Încă nu am reușit să mă împac cu gândul că am fost în stare să fac acele gesturi de violență gratuită.

• N-aș zice chiar gratuită! îi sugeră Diana.

Aveam să plătesc scump acel moment de inspirație și descărcare… Am fost arestată. Tot timpul cât am fost în arest n-am avut decât o singură obsesie: să nu cumva să existe vreo înregistrare video, să nu cumva să mă vadă Tom la televizor. Nu-mi era că va trage concluzia că aș fi vreo apucată sau că l-aș oripila cu huliganismul, mi-era groază că se apucă jurnaliștii să comenteze că sunt româncă, iar Tom ar fi aflat că l-am mințit! Trei zile am stat la răcoare, timp în care n-am putut să mănânc nimic pentru că îmi venea să vărs, am băut numai apă… Nu-mi amintesc dacă am reușit să dorm, bănuiesc că da, pe ciupite. Cel mai supărător lucru, însă, e că n-aveam la mine nimic de scris, nici hârtie nici pix și, deși am cerut, rugămintea mi-a fost refuzată. Iar eu aveam un chef nebun să mă produc literar, drept care m-am văzut nevoită să scriu în gând și să memorez tot. Deși eram îngrozită de fapta mea și mă așteptam la ce era mai rău, furia nu-mi trecuse de tot. Întotdeauna am asociat partea stângă a corpului cu vestul, inima mea e mai la vest decât mâna cu care scriu, pianul meu era plasat lângă fereastra de la apus…Muzica însăși e o plăsmuire a amurgului. Așa a fost întotdeauna pentru mine. Și uite că mă aflam în vestul mult-râvnit, în arestul poliției și mă simțeam ca un gunoi și îmi tot venea să înjur bunii occidentali. Îmi imaginam cum ar fi o zi fără vize, fără granițe, fără bănci, o zi a anarhiei mondiale, în care să nu mai fim nevoiți să ne semnăm singuri condamnarea la viață silnică, să ne vindem sufletele pentru o ciorbă caldă. Măcar să o facem în numele de grație al Dorinței și nu în numele de hulă al Supraviețuirii…Supraviețuirea e epuizantă, ilogică, obscenă dacă dincolo de ea nu mai e nimic. Mi-a revenit la un moment dat în minte imaginea Apocalipsei. Mă amuzam închipuindu-mi cum ar fi fost să se reverse Atlanticul până la granițele României, iar bietul Thomas să fie nevoit să se refugieze aici și să vadă soarele direct din fereastra mea. Mă gândeam cum ar fi să putem vedea împreună toate lucrurile și altfel decât printre gratii și la faptul că în acel moment gratiile prin care mă chioram nu mai erau o doar metaforă. În momentele în care realizam în ce situație mă aflam, parcă nu-l mai detestam pe Thomas atât de tare, în fond eram singură pe lume, iar el, așa puțin predispus la relații serioase, era până una alta unicul om de care reușisem să mă apropii și să mă bucur și pe care apucasem să-l explorez mai profund și nu în ultimul rând era cineva care mă cunoștea, îndeaproape, cineva al cărui penis intrase în mine și cu care împărtășisem cele mai lirice trăiri ale mele și atunci îmi venea să plâng și chiar să-l sun, îmi venea de-a dreptul să îngenunchez în fața Muzicii și o implor să facă pentru noi un miracol!

Un tremurat nervos al bărbiei îi trăda durerea de-a relua filmul acelor zile. După o scurtă pauză, conchise:

• N-am apucat să-mi termin nici doctoratul, nimic. Englezii mă făceau pachet și mă trimiteau acasă.

Se îndreptară spre sala de mese. O infirmieră între două vârste le servea celor adunați o ciorbă de legume cu grația unei balerine care execută un dans contemporan. Monica își așeză tacticos șervetul în poală și își continuă povestea:

• Proaspăt întoarsă m-am gândit să mă așez în București. La Sibiu n-aveam nici o șansă să mă angajez. Mi-am închiriat o garsonieră în Pantelimon, la mama dracului, din puținii bani pe care apucasem să-i strâng la Londra. N-aveam cum să plătesc chiria mai mult de trei luni așa că trebuia să urgentez găsirea unei slujbe. Am dat examenul pentru certificatul de traducător, după care am vrut să îmi intru în pâine și m-am pus pe dat telefoane. Credeam că pot conta pe câteva prietenii mai solide și pe câteva contacte universitare pe care apucasem să mi le fac înainte de a pleca. Colegii mei de facultate izbutiseră între timp să se aranjeze, să se fofileze cumva prin toată debandada de-aici, unii lucrau la edituri, ca redactori, alții la ziare, unii reușiseră chiar în străinătate… I-am sunat rând pe rând pe toți cei pe care credeam că pot conta și am primit doar răspunsuri evazive. La facultate nu se punea problema să țin nici măcar un amărât de seminar în plata cu ora, era exces de asistenți și lectori hămesiți și criză de studenți. Vorbim de anul de grație 2010. Nu se sinchisea nimeni de diploma mea cea englezească, stampilată sub calificativul ”magna cum laude”: Cu greu am reușit să fac rost de două meditații din care câștigam cam prețul a trei pachete de țigări. Noroc că nu sunt fumătoare. Mă minunam, în naivitatea mea patologică, de cât de distanți și laconici se arătau a fi cei câțiva așa ziși prieteni cu care corespondasem cât timp fusesem în Anglia. Mi se părea chiar că unii mă taxează pentru privilegiul de-a fi pus mâna pe o bursă. Israeliana, iranianul, cei trei pachistanezi, indonezianul și poloneza plus irlandeza neaoșă din gașca mea de la Londra îmi păreau mult mai familiari și mai empatici, mai apropiați decât cei pe care îi frecventasem în scris cu credința că însemn ceva mai mult pentru ei… Realitatea în care trăisem părea că se răstoarnă ca un pahar cu apă. N-avem ce parte plină să contemplu. În condiții din astea paharul se sparge și apa se varsă. Românii mă tratau ca pe o venetică, după cinci ani de pribegie nu mă mai recunoșteau, eram pentru ei un intrus, un concurent nesuferit, venit să le ia caimacul. N-am crezut că oamenii pot deveni atât de meschini sub spectrul sărăciei. Până și-n plin comunism erau mai generoși și mai solidari. M-am hotărât să iau problema în piept și să-mi fac o firmă de traduceri. Studiasem la Londra dialecte britanice, aș fi putut traduce aproape orice. N-aveam mari șanse de câștig ca independent, dar trebuia să încerc. Nu prea aveam de ales. A început distracția cu birocrația. Nu știu dacă ai habar câte formalități trebuiesc îndeplinite ca să primești o autorizație. Trebuie să faci inclusiv contract de închiriere cu tine însuți ca să poți lucra în care în care locuiești, contract care presupune plata unor taxe. Timp de trei luni m-am plimbat din birou în birou, de la un ghișeu la altul, de la o coadă la alta. Am avut noroc că bunică-mea avea o prietenă al cărei fiu era avocat în București și m-a ajutat gratis… În schimb la ghișee era circul dracului, toți funcționarii mă luau la trei păzește și îmi făceau morală pentru fiecare întrebare și nedumerire în parte: ”păi sigur că vă trebuie timbru, domnișoară, noi nu punem ștampilă fără timbru, dar nu de aici luați ci de la circa financiară de sector”, ”cum n-ai citit articolul cutare din legea cutare?” ”Nu, n-am citit.”, ”Păi cum vrei să-ți faci firmă duduie dacă nu știi legea?”, ”Nu e vorba de o afacere, doamnă, mă scuzam eu, ci de dreptul de a avea contracte ca traducător, știți eu am făcut o facultate de litere”, ”de litere de nelitere, tre să fii la curent cu ce se publică în monitorul oficial, duduie, că doar nu trăiești pe altă planetă”! Asta e, că trăiam pe o altă planetă. În Anglia se oboseau să îți explice, să îți dea lămuriri la fiecare ghișeu, politicos, nu te tratau de tâmpit pentru că nu știai, nu era datoria ta să știi, ci datoria lor să te îndrume. Revenirea în România a fost prețul pe care l-am plătit pentru nesăbuința de-a lua o hotărâre majoră într-un moment de nefericire și derută. Când suferi, bine e să stai cuminte, să aștepți să-ți treacă, să înduri… Chiar și Shakespeare zicea că înțelepciunea e legată de darul de a îndura. Când știi să înduri ești vizionar… alegi întotdeauna răul cel mai mic. Deși în capul meu era că singurătatea londoneză, etern înecată în ploi, era cea mai amară și mai sumbră experiență de care puteam avea parte, a trebuit să admit că greșisem la calcule. Londra și ploaia ei aveau un parfum aparte, singurătatea românească puțea a gunoi și a putregai. Aici m-am pomenit într-o lume descompusă, aflată într-o stare avansată de putrefacție. Englezii sunt, în cel mai rău caz, indiferenți, profitori, ipocriți. Dar sunt sincer indiferenți și sincer profitori și sincer ipocriți, nu știu cum să zic… Englezii abuzează, la o adică, de naivitatea și prostia unora, de credințele absurde ale altora, pot face bani gârlă din tratate ale fericirii imposibile și din vânzarea unor produse-narcotice, surogate ale plăcerii menite să întrețină iluzii și dependențe, profită mai ales de defectele omenești, de lăcomia, vanitatea și credulitatea celor mai mulți dintre semeni, dar au o limită, se sfiesc să profite și de durerea oamenilor, când e vorba de nenorociri sunt solidari, empatici. Aici popii sunt în stare să-ți lase morții neîngropați dacă n-ai bani, doctorii îți refuză dreptul la viață dacă îl pretinzi gratis, iar dacă ai neșansa să te împiedici sau să cazi te pomenești pus la zidul infamiei și jecmănit acolo ca în codru, de orice demnitate și, desigur, de bani. Mai ales când ești căzut sau neajutorat concetățenii profită de tine… Mi-a fost dar să văd la televizor o scenă simbolică: o femeie a leșinat pe stradă. Doi hăndrălăi s-au apropiat de ea, s-au aplecat părând că vor să o ajute, au început să-i scormonească în poșetă, unul dintre ei i-a luat celularul și te gândeai, ca omul, că vrea să dea un telefon la salvare sau ceva în genul, dar nu, l-a băgat în buzunar, în vreme ce companionul lui îi șterpelea portofelul… Au șters-o repede și au lăsat-o pe femeie căzută în stradă. Românii sunt puși pe furat. Bogații îi jefuiesc pe săraci, iar săracii se fură între ei. Profesorii îi mint pe studenți că au o șansă în viață, că îi pregătesc pentru o profesie care îi așteaptă cu brațele deschise, politicienii mint populația că investitorii vor face din țară asta un pământ al făgăduinței, în vreme ce mașinăriile lor infernale otrăvesc pământul, îl seacă și îl intoxică, iar noi beneficiem doar de deșeurile lor blestemate. Biologii și farmaciștii ne mint că ne pot prelungi viața sau ameliora sănătatea cu poțiunile lor minune și în realitate ne șubrezesc imunitatea pe banii noștri, ne oferă, contra cost, false remedii. În spitale ești tratat ca un rahat cu ochi dacă nu te lași jefuit, muncitorii fură materiale de construcții fără să le pese că ni se prăbușesc casele în cap, comercianții ne bagă pe gât produse expirate, iar majoritatea producătorilor de alimente ne îndoapă cu tot soiul de îngrășăminte care ne fac dependenți, nu mai găsești nimic de mâncare care să nu conțină zeci de aditivi toxici sau care să te umfle ca un balon; pesemne industriașii sunt la curent cu faptul că grăsanilor nu le mai pasă de cum arată, sunt prea depresivi și, în consecință, resemnați, predispuși să ronțăie tot ce li se bagă pe gât, să înghită… sunt din ce în ce mai mulți adolescenți care mor de cancer și în care, în toiul agoniei, sunt mințiți că au probleme genetice, când de fapt sunt victimele directe ale poluării, nu li se spune că viețile lor au fost prădate de niște „băieți deștepți” care au făcut un profit oarecare, că boala lor are nume proprii, că nenorocirea lor li se datorează personal unor nemernici cărora nu le-a păsat decât de confortul lor material pe termen scurt, niște cretini, mai cretini decât un gândac de bucătărie, atât de cretini încât nu-și dau seama că respectivul gândac de bucătărie le va supraviețui ca specie. Țara asta pe care, din inerție sentimentală, o numesc a mea a devenit o uriașă țeavă de eșapament prin care curg minciuni otrăvitoare. A minți și a fura sunt, pe undeva același lucru. După două luni de alergătură și peripeții birocratice am făcut rost de hârtie. Mi-am pus-o în ramă la intrare. În scurt timp am reușit să semnez un contract cu o editură importantă, vreau să zic o mare editură. După prima carte tradusă m-au plătit cuviincios. După ce am gătat-o pe a doua mi-au dat doar a doua parte din bani, pe motiv că au niște mici probleme financiare, dar mi-au promis că îmi dau toată suma până la sfârșitul anului, plus ceva recompense morale cu condiția să mă angajez să traduc și o a treia carte. Pe aceasta din urmă n-am văzut nici un ban. Soluția era să-i dau în judecată, căci aveam contractele, dar un proces costa de trei ori cât suma pe care o aveam de recuperat… Cu ocazia asta m-am lecuit de afaceri. Am înțeles de ce preferă toți să lucreze în continuare la stat. O să-ți mai povestesc o întâmplare. Una singură. Pomenindu-mă față în față cu singurătatea românească, am zis să-mi iau o pisică… Am găsit un pui de angora, pe net, care îmi plăcea și am sunat la proprietarii care dăduseră anunțul. M-am bucurat că nu îl vindeau scump, era doar 100 de lei. La cât eram eu de avută nu mi-aș fi putut permite să îl cumpăr la prețul pieții… care era cam de 100 de euro. M-am întâlnit în centru cu o cucoană în vârstă, am luat vietatea și i-am dat banii. Era un motănel adorabil pe care l-am botezat Jimmy. Timp de o lună am fost de-a dreptul fericită, într-atât de puțin îmi trebuia ca să mă pot desprinde de mizeria din jur. Mă atașasem teribil de el, dormeam împreună, și când se uita în ochii mei mi se părea că îmi citește gândurile… La un moment dat m-am pomenit la ușă cu un cuplu, amândoi tineri. Nu cred să fi avut mai mult de douăzeci de ani. Tipa a bâiguit un nume apoi a început să se smiorcăie spunându-mi că maică-sa, profitând de absența ei din țară, s-a gândit să-i vândă pisoiul pe care ea îl adora pentru că maică-sa e o scorpie care-i poartă pică. Mi-a zis că bănuiește că m-am atașat de el și că are de gând să-și cumpere alt pui, doar că n-avea bani. Am intrat în panică… Cei doi n-aveau cum să știe unde locuiesc decât dacă, atunci când m-am suit cu Jimmy în taxi, cineva a urmărit mașina și a văzut exact unde stau. Vreți bani? I-am întrebat. Au încuviințat dând din cap. Cât? 1000 de euro… Probabil că făceau asemenea afaceri de mult, păreau versați și foarte siguri pe ei. Bine, dar eu n-am 1000 de euro. Atunci ne dai pisoiul înapoi, mi-au zis. Mi-au întins cei 100 de lei cu care îl cumpărasem de la așa zisa scorpie. Am încercat să argumentez cum că pisoiul e și al meu dat fiind că l-am ținut o lună, dar tipul a scos atunci din buzunar o hârtie care făcea, chipurile, dovada că l-ar fi cumpărat de la crescător cu 200 de Euro și atunci am zis, bine mă străduiesc să fac rost de 200, nu, chiar de 300 de euro până mâine, e bine? Nu, nu era bine, vroiau o mie sau motanul. Mă gândeam mai ales la bietul Jimmy și la ce-l aștepta… Nu puteam să îl las pe mâna acelor ticăloși. Și atunci i-am rugat să mă aștepte o clipă, am închis ușa, m-am dus în cameră, am deschis servanta în care țineam bijuteriile mamei, din aur, singura mea moștenire de la ea, le-am pus într-o pungă și m-am întors la ușă. Le-am înmânat bijuteriile celor doi necunoscuți și le-am spus: ”e tot ce vă pot da. Cred ca valorează mai mult de 1000 de euro”. S-au declarat mulțumiți. L-am salvat pe Jimmy, așa cum probabil și alți fraieri ca mine și-au salvat pisicile cumpărate de pe net la un preț convenabil. Inițial. L-am dus a doua zi la Sibiu, la bunică-mea. Acolo n-aveau cum să-l mai găsească…

Ochii Monicăi păreau de sticlă, erau reci și calmi. Diana plângea. Îi răsunau în minte niște cuvinte care se înșiruiau ca o incantație: La marginea satului e un cimitir. Dincolo de cimitir e un deal. Dincolo de deal e o câmpie. Dincolo de câmpie e un alt deal. Apoi un munte și apoi cerul. Acolo, în cer, e nucul meu care continuă să crească și să dea noi ramuri și frunze.

Imagine: Ilinca Bernea