Norman 2015
Mediul ambiant
La sfârşitul anilor 70, când intram noi la facultate, străzile Londrei erau îngrozitor de murdare. Pe malurile Tamisei duhnea de-ţi muta nasul din loc. Nici atmosfera din metrou nu era chiar un lux. Dar pentru noi simplul fapt că ne aflam acolo, în miezul problemei, era mare lucru. Ni se părea că în sfârşit suntem contemporani cu viaţa şi cu lumea.
Ca să ne putem întreţine în facultate munceam ca zilieri, iar sarcinile nu erau tocmai îmbietoare. Am făcut inclusiv curat în aprozare. Am fost distribuitori de ziare, spălători de geamuri, am făcut cafele, am fost magazioneri şi am vândut bilete de tren. Cu gluma de bursă pe care o primeam şi cu banii de la părinţi de-abia am fi putut să ne plătim chiria. În Campusul universităţii erau prea puţine locuri disponibile, la câţi studenţi din provincie veneau an de an la studii, iar noi n-am ştiut cui să-i îndesăm un plic în buzunar la momentul oportun. Ne-am mutat împreună într-o mansardă dintr-o clădire dezafectată, din Tower Hamlets, de unde făceam zilnic circa o oră cu transportul în comun până la şcoală. „Cam ce se poate face cu diploma de absolvent al unei facultăţi de arte?” mă pomeneam întrebându-mă, când era plin de ingineri şomeri. Poate că ar fi fost mai inspirat să încerc să mă fac economist sau direct bancher. Nici măcar nu-mi era clar cât de mult îmi plăcea pictura, dar am vrut să-l urmez pe Tristan care era hotărât că ăsta e destinul lui.
-
În principiu, dear, diplomele se ţin în ramă în sufrageria din casa părintească, mă lămurea el. Mamele vor fi foarte mulţumite, te asigur. Dar am putea să le plasăm şi aici, deasupra mesei, ca să impresionăm vizitatorii… în caz că nu ne mutăm până devenim fericiţii lor posesori.
Dacă te familiarizai cu ea, începea să îţi pară ospitalieră şi bine organizată, dar la o primă impresie mansarda noastră arăta ca un depozit. Stilul lui Tristan. De când îl ştiu pe băiatul ăsta a trăit doar în dezordine, cu toate lucrurile claie peste grămadă. Cred că nici nu s-ar simţi în largul lui altfel. Montasem şevaletele lângă fereastră. Masa era una singură şi avea toate întrebuinţările posibile, dar Tristan o numea birou. De gătit găteam pe un reşou electric. Dura cam jumătate de oră ca să fierbem apa pentru un ghiveci de cartofi şi legume.
Tristan agăţase pe peretele din dreptul patului de campanie pe care şi-l alesese, o imitaţie după o celebră litografie cu Henric VIII la vânătoare şi un portret de tinereţe al reginei Elisabeta I. În caz că întreba cineva, portretul lui Henric îi stimula imagi-naţia creatoare, iar cel al reginei virilitatea. La cele două piese de colecţie s-a adăugat în scurt timp şi o broderie cu căsuţă şi grădină, culmea kitschului englezesc. Din păcate însă priveliştea acestor nestemate, care era menită să ne întreţină vie imaginea balaurului cu care aveam de luptat atât în planul teoriei estetice, cât şi în practică, a fost în scurt timp eclipsată de elemente de cu totul altă natură care au ajuns să umple tot peretele la concurenţă: coperţi de viniluri, spânzurate în pioneze, poezii suprarealiste de-ale lui Tristan, postere cu maşini şi motociclete, poze de epocă şi imagini de arhivă cu care se aproviziona de la anticarii din Soho şi, nu în ultimul rând, un portret al băieţilor de la Sex Pistols surpinşi de paparazzi într-un moment de graţie. Peretele era un întreg bazar din care, dacă aveai suficientă răbdare şi inspiraţie, puteai încropi istoria artei englezeşti din ultimul veac şi transhumanţa ei, evidentă, dinspre gustul reginei spre gustul neciopliţilor de rând.
Scările interioare ale clădirii, ca de altfel şi duşumeaua, erau din lemn putred şi scârţâiau îngrozitor. Orice pas te trezea din somn. A durat ceva reamenajarea şi am avut de investit cam echivalentul a două burse pe vopsele cu care am zugrăvit, pe soluţia anti-igrasie şi pe cea anti-ploşniţe. Erau şi ceva probleme cu instalaţia electrică, pentru că era foarte veche şi firele luau foc prin pereţi. Cei mai mulţi colocatari erau emigranţi, fără acte. Sub noi locuia o nigeriană cu doi copii, dintre care unul foarte mic, care plângea încontinuu. Tristan îi cumpăra în fiecare zi femeii pâine şi fructe, fără să întrebe dacă avea nevoie, îi spunea că alimentara era în drum şi cum ea trebuia să aibă grijă de copil… Chiar lângă noi stătea o familie de vietnamezi într-un apartament de trei camere. Erau mulţi, nu ne era limpede exact câţi, şi mereu descope-ream câte un nou membru de care n-aveam habar. Găteau ceva care duhnea îngrozitor. Nu ştiu cum de puteau să mănânce ceva al cărui miros pe noi ne îmbolnăvea. Stăteam cu geamul deschis în permanenţă, chiar şi iarna. Şi noi fumam pe rupte şi n-am fi putut respira altfel. Noi înşine eram un fel de emigranţi la Londra, veniţi de pe coclauri. Există mai multe Anglii şi mai multe Londre şi nu toate sunt accesibile muritorilor de rând. Exista o Anglie despre care noi n-aveam habar, în care se făceau jocurile politice, în care se negociau vieţile noastre în funcţie de preţul petrolului şi de antantele guvernului cu americanii, o Anglie pe care ţineau laba un sir Jack şi un sir John şi exista o Anglie de butaforie pe care televiziunile şi presa încercau s-o promoveze ca să atragă puhoiul de turişti şi o Anglie în care încercam noi să ne croim un drum şi care era, la rândul ei, parţial reală, parţial ireală – ţesută din ficţiunile muzicienilor, poeţilor şi artiştilor. Londra era un oraş alcătuit din cercuri concentrice. Odată prins în unda gravitaţională a unei orbite era aproape imposibil să te deplasezi pe alta. Arabii care veneau să investească aveau lumea lor, impenetrabilă, nu te intersectai cu ei. Doar ştiai că sunt mari industriaşi, patroni de fabrică sau că au afaceri la nivel înalt. Nici femeile lor nu se amestecau şi nu se apropiau de altele, din alte culturi. Chinezii comunicau doar între ei şi, după caz, cu clienţii, dacă aveau prăvălii şi restaurante. Fiecare neam încerca să-şi reconstituie climatul de acasă, să se organizeze în reţea, iar noi, englezii din provincie, eram cei mai izolaţi şi mai stingheri pentru că ne bazam pe faptul că suntem acasă, ceea ce nu era deloc adevărat. Tristan era foarte sensibil la problema rasială. Apăruse deja de vreo câţiva ani ceea ce ulterior presa muzicală avea să numească fenomenul Two Tones. Cercurile concentrice ale Londrei păreau că încep să se spargă şi să comunice între ele, în pofida forţei gravitaţionale; poate chiar graţie unor indivizi ca Tristan care frecventau localuri de negri. Rasismul era încă foarte puternic şi el era privit uneori ca un intrus, dar avea şi prieteni. Primul tip de care s-a apropiat în facultate a fost un jamaican, un anume Mark Benton, singurul ins de culoare din clasa noastră. O singură dată l-am luat cu noi pe Mark într-un bar de albi şi ne-am simţit toţi trei ca naiba pentru că se holbau toţi la masa noastră de parcă era pusă pe scenă şi am fi dat spectacol, iar când am simţit că lui Tristan, care era cel mai afectat de chestiune, începe să-i vină pofta de a face realmente show, l-am luat cu binişorul, am achitat şi ne-am deplasat în zona neagră…
Hainele le cumpăram de la tarabele emigranţilor din est şi de la prăvălia unui scoţian care era veşnic beat. De-acolo şi-a luat Tristan celebrul mantou din stofă, neagră, stil military, cu nasturi argintii de care nu s-a despărţit decât atunci când până şi Aamir, pakistanezul de la croitoria din piaţă care se pricepea să dreagă, la marea artă, orice pată, orice arsură de ţigare şi orice gaură, l-a declarat irecuperabil, într-atât era de jerpelit. Vinilurile le procuram de la un sudanez care le vindea pe sub mână la jumătate de preţ, sandwichurile de la un turc care avea o gheretă chiar în staţia de autobuz din capătul străzii noastre, iar casetele video le împrumutam şi le vedeam în studioul unde locuia Mark împreună cu nişte amici jamaicani care aveau video. Aşa se face că am văzut filmul lui Bertolucci de patru ori, doar doar să pricepem ce a putut să îi şocheze atât de grav pe compatrioţi. Când eram noi în secundară, prietenele mamei dădeau ochii peste cap şi pomeneau de cele sfinte ori de câte ori auzeau fie şi doar cuvântul „Tango” sau câte o ştire despre ce se întâmpla în capitala Franţei, dar eu şi Tristan le suspectam că nu văzuseră filmul. Iar scenele despre care se zvonea că sunt „hot” ni s-au părut cum nu se poate mai plictisitoare. Nici tipa nu era chiar atât de pimpantă.
La facultăţile accesibile muritorilor de rând ca noi nu erau aristocraţi, în schimb era plin de intelectuali care îşi lăsau bărbi încă din anul întâi şi care puteau purta discuţii savante despre ecologie, criza petrolului, ravagiile războiului rece şi viziunile lui Carlos Castaneda sub influenţa mescalinei, atât de intelectuali încât până şi la întrebările cele mai banale, cum ar fi „ce mai faci” sau „cât e ceasul”, erau în stare să îţi răspundă printr-un discurs sau să îţi problematizeze întrebarea. Se molipsiseră de un fel de a vorbi, agasant la culme, care era menit să le sublinieze latura reflexivă: rupeau frazele absolut aleator, punând pauza la mijlocul unui cuvânt, între două silabe. „Dez-gus-tă-tor”, aprecia Tristan.
Profesorii ne împuiau capul cu atâta teorie, că nu mai ştiam nici cum ne cheamă după cursuri. Erau prea multe curente, prea multe şcoli de artă, prea multe viziuni, prea multe hermeneutici şi toate aveau noima lor. Erau prea multe opţiuni. Încotro să o apuci? În urbea noastră era totul mult mai simplu: era suficient să ştii să desenezi o maşină decapotabilă sau să-i faci portretul lui Jim Morrison şi erai considerat un geniu. Tristan fusese geniul secundarei pentru că îl putea desena şi pe Robert Plant fără să aibă nevoie să se uite la poze. Chiar şi de ar fi fost să vrem să ne facem pictori acum un secol, ar fi fost mai simplu. Ce eram noi?
-
Ce fel de artişti suntem noi, Tristan?
-
Talentaţi, fireşte, ce întrebare e asta?
-
Cum suntem? Minimalişti, suprarealişti, constructivişti, conceptualişti, realişti? Ce căutăm? Să surprindem pulsul momentului?
La genul ăsta de întrebări Tristan răspundea ori cu un fluierat, ori cu o expresie de pe lista celor interzise în secundară. Eu unul simţeam că arta nu trebuia să fie o reeditare a haosului din realitate, că nu era cazul să-l moduleze sau să-i adauge ecouri. Arta era pentru mine o şansă de a ieşi din zona absurdului. Încercam fiecare pe cont propriu, câte ceva, dar nu ştiam niciodată dacă o dăm cu bâta în baltă, pentru că profesorii nu scoteau experimentele noastre din „interesting” şi „intriguing”. Bine, ne era şi nouă clară traducerea exactă a termenului de „interesting”: prost spre foarte prost. Cu „intriguing” nu eram foarte lămuriţi.
În materie de artă eram perfect dezorientaţi pentru că trăiam cu obsesia că trebuie să producem ceva. Pe-atunci el era fan împătimit al lui Miro.
Nici în materie de muzică nu aveam nişte gusturi foarte stricte. Tristan era în mod cert excitat de tot ce le stătea în gât intelectualilor din clasă, dar îi plăcea şi jazzul şi era înnebunit după clasicii germani, chit că ar fi negat-o şi cu arma la tâmplă. Îl suspectam că se ducea la filarmonică pe şest, fără să spună nimănui, după ce-şi termina munca. Chiar şi în anii superiori, când lucra la fabrică, îl bănuiam că minţea că e cu câte o fată, şi în realitate asculta muzică de cameră într-o sală de concerte simandicoasă, în pantaloni de piele şi tricouri rupte şi pictate violent.
După doi ani de căutări dezastruoase, învârtiri în cerc şi alergături pe drumuri înfundate, am început să ieşim la liman, ca artişti vreau să spun. În pictura noastră începea să se întrezărească imixtiunea dintre cele două lumi între care ne balansam: Anglia-din-ceruri, care arăta uşor suprarealist, cam ca lumea din cărţile lui Lewis Caroll, plină de haz şi de personaje pestriţe, şi în care riscai să dai nas în nas cu monştri sacri ca Francis Bacon, Lucian Freud, cu literaţi de care să pomeneşti cu mândrie chiar şi într-o vacanţă la Paris, ca Osborne, Shaffer şi Durrell, cu băieţii din gaşca de la Monty Python şi chiar cu David Bowie în rochie de brocart, şi o Anglie-terestră în care se închideau uzine, aveau loc mereu greve şi atentate, preţurile creşteau alarmant şi în fiecare săptămână camera lorzilor era prinsă de presă cu nădragii în vine, cu câte un nou caz de corupţie sau trafic. Noi simţeam cumva că aparţinem ambelor lumi: cea în care Alice îşi consuma aventura iniţiatică şi cea a furnalelor şi protestelor de stradă. Mie îmi încolţise deja în minte o idee vagă şi care avea să capete contur şi să devină din ce în ce mai proeminentă cu timpul şi, în cele din urmă, să dea titlul primei noastre expoziţii. Ce erau cerul şi pământul? Nişte oglinzi în care ne holbam miraţi şi eu, şi Tristan încercând să ne aprofundăm un chip. Ceea ce nu se spune despre oglinzi este că, de fapt, chiar şi cele care îţi par că ţi-ar reda o imagine relevantă şi demnă de încredere, tot strâmbe sunt.
Cuvântul cheie rămăsese acelaşi ca şi în secundară şi era acul busolei lui Tristan; atât în materie de artă, cât şi în selectarea anturajului, pentru ca un lucru să fie demn de atenţia noastră trebuia să nu fie BO-RING. În fond şi arta, şi muzica, şi femeile cu care aveam de a face erau evaluate în baza aceluiaşi criteriu, pe care, dacă n-ar fi fost un mare puturos şi ar fi avut răbdare să scrie ceva teorie, Tristan l-ar fi putut ridica la rang de principiu estetic. Până şi kitschurile aveau o anumită valoare dacă reuşeau să nu fie bo-ring.
Începuse dezindustrializarea; era perioada în care se închideau uzinele, mulţi plecau din ţară să lucreze în Germania, iar cei ca noi stăteau zilnic la cozi dimineaţa la oficiul forţelor de muncă. Am considerat că am avut noroc când am prins două locuri la o fabrică de păpuşi, din sud. Bărbosul care ne-a preluat să ne facă instructajul emana un miros pătrunzător de jeg şi transpiraţie şi era îmbrăcat într-un costum unsuros. Ne-a măsurat din cap până în picioare răsucind între degete o ţigară: „Artiştii sunt toţi nişte hahalere”. Şi-a aprins-o cu un gest teatral, a tras adânc pe nări şi a adăugat: „dacă vreţi doar să simulaţi munca, puteţi să faceţi de pe-acum stânga împrejur. Să ştiţi că am ochi şi urechi peste tot!” Sunt convins acum că ne plătea mai prost decât pe alţii, care îi inspirau mai multă încredere. Tristan a avut o tentativă de negociere, dar bărbosul i-a tăiat vorba: „Dacă vă convin condiţiile, bine, dacă nu, iarăşi bine!”… Nu prea aveam de ales, aşa că ne-au convenit condiţiile, circula chiar o vorbă printre angajaţi: „dacă e musai, cu plăcere!”. Ni s-a explicat că tot ce presupunea confecţionarea unei păpuşi era o artă, nouă revenindu-ne foarte creativa misiune de a înşuruba capetele. Abia după doi ani am putut să promovez şi să încep să lucrez în secţia în care se făceau matriţele din pastă de modelaj. Tristan n-a rezistat atât. A fost concediat după un an şi jumătate. S-a încăierat în curtea fabricii cu unul pe care l-a văzut lovind un câine. Trebuia să-mi îndeplinesc sarcina pironit lângă o bandă pe care veneau corpurile şi capetele dezmembrate. De undeva din tavan picura mereu apă: o drăgălaşă de picătură chinezească cu valoare simbolică. Era clar că nu vom fi pictori simbolişti şi că, în mod cert, n-o să o tragem tare nici cu realismul social. Tot ce vroiam, după cele patru ore de muncă în fabrică, era să uităm, să ne golim mintea de imaginea şi vuietul halei şi să ne concentrăm pe cu totul altceva. Chiar dacă Tristan n-avea o idee clară despre forma pe care avea să o capete arta lui, mesajul era clar ca lumina zilei: libertate. Era tot ce vroia, tot ce spera de la viaţă, tot ce îi lipsea. Era numele de cod al întregului său destin. Lucram patru ore pe zi, fiecare, şi ne împărţeam timpul cu parcimonie. Tristan avea mai mereu febră, pentru că nu apuca să se odihnească. El dormea, cel mai bine, dimineaţa. Din păcate însă nu prea îşi putea permite. I-ar fi plăcut să lenevească în pat măcar un sfert de oră pentru că era genul care se trezeşte greu, iar sunetul deşteptătorului îl teroriza. Când am luat prima doză de crack a fost şi pentru că ştiam, din auzite, că te ajută să rezişti mai bine la oboseală, era o doză în plus de energie de care aveam nevoie. Şi apoi îţi tăia şi pofta de mâncare şi în felul acesta puteam face economie. Oamenii devin urâcioşi, dificili, nesuferiţi şi agresivi pentru că n-au parte de suficientă trândăveală, era teoria lui Tristan… Prea puţină plăcere, prea multă răspundere imposibil de dus! Convenţia fusese că nu aducem fete în apartament. Oricum nu le-ar fi făcut o impresie prea bună condiţiile noastre de viaţă. Nici camera de baie nu era un lux. N-aveam decât un duş nenorocit, imobil, care îţi curgea în cap şi o chiuvetă care se înfunda mereu. Dar Tristan a încălcat convenţia, odată, când eram eu la slujbă, eu n-am zis nimic şi cu proxima ocazie am încălcat-o la rândul meu. Dar n-a fost o idee prea strălucita, pentru că se întâmpla să vin rupt de la fabrică sau de la cursuri, să mă prăbuşesc în patul meu şi să nu pot dormi de chicotelile blondei de sub pătura din patul lui Tristan. După ce că scârţâia duşumeaua!
Cafeaua ne-o beam împreună, dimineaţa, undeva într-un mic local numit „Blue Fox” de la intersecţia dintre două străzi din împrejurimile clădirii în care locuiam. Ne aşezam într-un colţ de cafenea la o masă, începeam să facem schiţe şi întocmeam fişa personajelor:
O ea. 35 de ani, fără copii, soţ depresiv, amant cusurgiu.
Un el. Gesticulează mult, vorbeşte cu precipitaţii. Politică. Politică. Totul se reduce la politică. Are o exaltare menită să disloce o halcă de apatie de mari proporţii.
O ea. 40 de ani. Obsedată de dimensiunile ei. Face jogging. E veşnic la cură de slăbire. Lucrează într-o bancă.
Un El. Genul care îţi face ordine şi disciplină în cap, în viaţă… Profund nefericit de fel, dar gata să îţi dea lecţii despre fericire, chiar şi pe stomacul gol, dimineaţa. Nevastă ambi-ţioasă, care îl împinge din spate şi-i organizează viaţa socială. Precis îl cheamă John.
Un cuplu. El 30 de ani, faţă de mare crai şi fanfaron, brunet, cel mai probabil emigrant italian. Ea, ochelaristă, ștearsă, englezoaică, nu-l scoate din „iubi”. Îi vorbeşte şi el se preface că o ascultă, cu un rânjet artificial care îi amorţeşte buzele, ea îl tot atinge drăgăstos, el se complace, cu un aer plictisit. Era suficient să îi captez privirile lui Tristan şi îi puteam ghici comentariile. Ea munceşte ca să îl întreţină, răstimp în care el şi-o trage cu alta pe banii ei sau, spus în termeni de economie capitalistă: ea îl exploatează sexual, el o exploatează finaciar.
Sublim, plăcut şi agreabil
La facultate învăţam, desigur, ce-i sublimul. Ne rămânea nouă să descoperim pe cont propriu ce-i cu plăcutul şi agreabilul.
Profesorii făceau eforturi consistente să ne convingă de faptul că eram iremediabil inculţi şi tâmpiţi şi că nu vom fi niciodată în stare să aşternem pe pânză măcar o tuşă originală. Ne credeam poate, în onania noastră culturală, plini de har, dar toată efervescenţa creativă ni se datora ignoranţei. Pe de altă parte, simţul logic de care dispuneam, fiecare, ne avertiza că nici să fii tobă de carte nu era dezirabil de vreme ce lipsa de ignoranţă conducea, inevitabil, la domolirea efervescenţei. „Mai bine onanist decât eunuc!”, era deviza noastră. Uneori se întâmpla să ne alinieze şi să ne conducă, în grup, ca pe un cârd de oi, la câte un muzeu, ca să fim umiliţi şi dăscăliţi în faţa capodoperelor maeştrilor. Întotdeauna m-a amuzat să contemplu mulţimea pestriţă şi voioasă de turişti care se revarsă dinspre Westminster şi o colectează pe cea care vine dinspre County Hall pentru a crea un cordon compact şi zgomotos care se îndreaptă spre zona cu muzee. Iar faptul că ne amestecam printre ei mă făcea să mă simt încă şi mai străin în oraşul-hydră. Ce învăţam noi în şcoală, şi asta încă din primii ani de gimnaziu, era o chestiune legată de percepţia timpului pe care cred că orice englez a aprofundat-o cât se poate de bine: „istorie glorioasă, prezent băşinos, viitor incert”. Dar Tristan nu era de-acord, după el istoria e o minciună, viitorul era într-adevăr incert, dar prezentul era câmpul de bătălie şi spaţiul de manevră care putea face ca viitorul să nu fie chiar în ultimul hal de băşinos”. Pe când ne luam de zor notiţe chiar în holurile din British Museum şi când profesorul de istoria artei, în culmea entuziasmului, perora despre Marea Naţiune, Tristan s-a trezit vorbind, neîntrebat: „Bănuiesc că vă daţi seama că piesele cele mai valoroase din acest Muzeu sunt «de furat»!”. A rămas cu restanţă pe vară. Dar eu am fost mândru de el. Când stai să te gândeşti câţi bani se scot din ceea ce au furat strămoşii noştri, încă! Cam atât la capitolul: sublimul. Dacă era să-i fi fost elevi la estetică, Kant mă tem că ne-ar fi exmatriculat.
În ce privea plăcutul, părerile erau împărţite. Mie îmi plăceau în general şatenele de statură medie, subţiri, cu aer androgin, „cu nerv”, cu frământări şi vieţi interioare com-plexe şi, evident, cu anumite vulnerabilităţi pe care le puteam exploata, în vreme ce Tristan prefera genul feminin, în ansamblul lui. Îi plăceau în general tipele a căror feminitate se prezenta vizual în termeni excesivi şi în particular blondele cu picioare lungi. Cele mai mari controverse în ce priveşte plăcutul le-am avut în problema dimensiunilor. El avea bazinul foarte mic şi oase subţiri şi îl suspectez că era uşor intimidat de conformaţia tipică a englezoaicelor care presupune şolduri de dimensiuni ceva mai mari. „Cum de s-a gândit natura să facă masculi englezi cu coapse atât de mici şi femele cu coapse cât iapa?”, se minuna el, refuzând să admită că era un slăbănog ieşit din comun. Totuşi nu puteam contesta faptul că avea un simţ al formelor care îi stimula intuiţia şi pe care orice artist plastic şi-ar dori să-l aibă: „Dacă tipele sunt mai grăsuţe, liniile feselor şi ale picioarelor sunt dispuse de aşa natură încât arată precum sfânta cruce”, aprecia el şi aici îi dădeam dreptate. Ştia să dezbrace femeile din priviri. În mai puţin de 30 de secunde i se arătau în costumul Evei… Iar cele pe care le frecventa îi confirmau de fiecare dată viziunile. Era un pictor cu o intuiţie a formelor şi un simț al proporţiilor excepţionale, trebuie să o admit.
Ne împărţeam puicuţele. Tristan susţinea că eu sunt ăla frumos. Dar el era seducătorul, am spus-o deja şi insist. Şi era foarte neplăcut când, câte o tânără sedusă şi abandonată de el, îmi cădea mie pe cap şi îmi toca nervii cu frustrările ei. Unele mă sunau şi la telefon să-mi ceară socoteală pentru neobrăzarea lui.
La capitolul agreabil, eu preferam genul inocent complet, care n-avea nici o părere, despre nimic. Mă oripilau semidoctele şi încrezutele care debitau cu exuberanţă prostii, mai ales la adresa artei. Idioţii au ceva ingenuu, le poţi ierta orice dacă au farmec, proştii însă sunt idioţi rataţi, nu sunt suficient de bătuţi în cap încât să îi priveşti ca pe un spectacol al naturii şi nici suficient de comici încât să îţi stârnească ilaritatea… Platitudinea prostiei e aspectul ei cel mai supă-rător. Tot prostul însă spune că e: nonconformist, modest, plin de fantezie şi haz şi că are o personalitate aparte. Pe undeva îşi dă seama exact ce-i lipseşte… Dacă adaptarea la mediu ar fi un semn de inteligenţă, atunci cum se explică faptul că proştii sunt cei mai adaptabili la orice mediu social? mă întreb uneori.
În schimb, cu o tâmpită ingenuă şi modestă n-aveam nimic împotrivă să am de-a face. Vreo două luni, prin anul doi, am ieşit cu o anume Diana, venită de la ţară, o minunăţie de fată, fotomodel, care poza pentru pictoriale şi pliante cu noutăţi vestimentare şi care nu mă scotea din „iepuraş”. Era dulce şi blondă şi calină şi nu purta niciodată fuste mai lungi de 20 de centrimetri. Adorabilă. Nu are sens să descriu ce faţă făcea Tristan sau ce sunete scotea ori de câte ori fătuca se aşeza pe genunchii mei şi începea să mă alinte. Eram când „iepuraş drăgălaş”, când „iepuraş răutăcios”, când „iepuraş scumpicel”, când „iepuraş caraghios”. Tipa avea o predilecţie pentru folosirea diminutivului, deprinsă probabil de la mătuşile octagenare care o găzduiau la Londra şi diminutiva, cu mult zel, cam tot ce îi trecea prin minte: se ducea la cumpărăturele să-şi ia ori o bluziţă, ori o rochiţă sau poate chiar nişte pantofiori, după care îmi stătea la dispoziţie, am fi putut să mergem să vedem un filmuleț sau chiar să facem o plimbărică, în caz că nu ploua, făceam cum îmi poftea mie inimioara. Pe mine nu mă deranja prea rău. Cu timpul te obişnuieşti cu chestiunea şi începi să o ignori. Cum nu avea pretenţia că e şi critic de artuţă sau că s-ar pricepe la picturică, din punctul meu de vedere era chiar agreabilă. Îmi cerea să îi arăt desenele şi schiţele şi se proţăpea în faţa lor, într-o poziţie studiată, care vroia să sugereze contemplaţia, trăgea un suspin admirativ, după care exclama cu o voce dulce: „vai, iepuraşul meu cel talentat!”. Dar după două luni deja nu mai făceam faţă miştourilor lui Tristan şi a trebuit să o las.
Scara erorilor
Cam toţi tinerii au un moment, între douăzeci şi treizeci de ani, când revolta îi ia în primire şi nu prea i se pot opune pentru că se manifestă ca o febră. Mare lucru n-ai de făcut decât să aştepţi să îţi treacă şi să speri că nu va fi o formă foarte gravă, cu complicaţii. Motive de rebeliune există cât cuprinde, oricând şi oriunde te-ai afla, în orice punct al lumii sau al istoriei, dar dacă eşti suficient de lucid îţi dai seama de inutilitatea actului: ce s-a ales de pe urma revoltei sclavilor? Ce s-a ales de pe urma revoltei fiecărui grup de artişti care a lansat la apă un nou curent? Cu ce a devenit omenirea mai umană sau mai evoluată sau mai suportabilă după ce s-au revoltat socialiştii împotriva marilor industriaşi şi liberalii împotriva socialiştilor? În ce fel ne-a făcut revolta să trăim mai bine sau măcar mai demn pe oricare dintre noi? Ce e revolta, dacă nu vrei să te concepi ca o victimă? Acum aş zice că e ceva hormonal sau biochimic. Ai o doză prea mare de energie cu care nu ştii ce să faci şi o întorci împotriva acelor lucruri şi activităţi silnice care îţi halesc restul energiei… Mai e şi vorba de anumite influenţe sociale. Când toţi sunt revoltaţi în jurul tău, nu îţi vine să faci notă discordantă şi să stai ca o momâie să rumegi iarba înţelepciunii.
La un moment dat am încercat să o fac, dar a fost o gafă. Eram la vârsta la care îmi părea că mă pot reinventa în fiecare zi. Unii artişti trăiesc cu sentimentul ăsta toată viaţa. În primul an de facultate intrasem într-un grup alcătuit din nişte colegi din anii superiori, toţi copii de bani gata pe care Tristan îi numea, cu indulgenţă, „intelectual freaks”… Aveau şi ei motivele lor de revoltă; motive avem toţi. Lumea nu e un paradis nicăieri şi nicicând. Ori de câte ori Tristan îi încondeia cu tot soiul de epitete îi atrăgeam atenţia că sunt şi ei oameni, la fel de oameni ca şi cei din găştile de zurbagii cu care îşi făcea el veacul: genul de terchea-berchea pe care îi recunoşti de la trei poşte. Era de-a dreptul fascinat de toţi cei care afişau un comportament „nesănatos”. Nu am susţinut niciodată că genul de cutre snoabe şi scorţoase pe care le-am curtat în anul întâi meritau preţuirea mea, am avut şi eu rătăcirile mele, ca tot omul, ci că nici acoliţii lui Tristan nu erau mai grozavi. Avea tendinţa să înnobileze pe oricine îi apărea lui proiectat într-o lumină a victimităţii sociale.
După incidentul de la fabrică, petrecut când eram în anul trei, Tristan a fost nevoit să-şi caute altceva de lucru. M-ar fi tentat şi pe mine să plec, desigur, dar intrasem într-un fel de rutină, mai ales cu administrarea timpului şi mă temeam să mă bazez doar pe slujbe ocazionale. Tristan îmbrăţişase sloganul zilei şi era încrezător în acel „do it yourself” ca un înotător novice în colacul de salvare. Cam în perioada cu greva gunoierilor din 79 făcea benzi desenate pentru o revistă a artiştilor independenţi şi se apucase de fotografie. Le developa în pitoreasca noastră sală de baie. Cam în acea perioadă s-a nimerit să aducă Mike o casetă cu un film de propagandă, făcut de comuniştii polonezi despre ce se întâmpla în lumea capitalistă şi în care, preţ de vreo 20 de minute, era vorba despre lumea britanică. Ne aşteptam să ne amuzăm teribil de toate elucubraţiile şi minciunile vehiculate pe peliculă. Ştiam cu toţii ce însemna războiul rece. Ei bine, era un documentar în toată regula care s-a dovedit a fi accurate. Era o imagine a Angliei cât se poate de exactă: şomeri, tineri derutaţi, atentate, un–soi-de-război în Irlanda de Nord, violenţe de stradă, droguri cât cuprinde… De fapt miciuna era în documentarele noastre care o trăgeau tare cu moştenirea culturală, era în atmosfera foarte degajată şi optimistă din emisiunile de divertisment. În celebrul an 1979, când a avut loc celebra grevă a minerilor în preajma Crăciunului, dacă te uitai la televizor, în cele două ore de emisie, totul părea atât de glam! În celelalte ore nu aveam lumină…
Raiul şi iadul
Atunci când te rătăceşti într-un cartier mărginaş necunoscut, nu poţi să ştii niciodată ce te aşteaptă la capătul străzii; la interval de câteva sute de metri te poţi pomeni într-o cu totul altă ambianţă. Iadul şi raiul se pot afla uneori la o distanţă de două intersecţii. Lui Tristan îi plăcea să ia metroul şi să coboare undeva, la o staţie oarecare şi să se piardă prin oraşul labirint. Uneori se aşeza pur şi simplu pe marginea trotuarului sau pe nişte trepte în dreptul unei clădiri care îi spunea ceva şi o desena sau încerca să surprindă mişcarea, căuta o formulă prin care să poată ilustra imaginea paşilor în deplasare sau viteza, goana maşinilor care îi străbăteau retina ca nişte stafii. Îi încolţise deja o idee despre cum ar putea crea nişte sugestii din linii frânte, accidentate şi puncte de lumină şi pe care avea să o dezvolte în anii care au urmat.
În după-amiaza aceea coborâse undeva în sud, într-o zonă în care nu mai fusese niciodată. Abia apucase să se aşeze pe un maldăr de lăzi lăsate de izbelişte în faţa unui magazii care se afla în dreptul unei frumuseţi de clădiri aflate în paragină şi se pregătea să îşi scoată ustensilele de desen când fugarul şi cei trei urmăritori năvăliră în strada pustie. Cel urmărit era un puştan de culoare care n-avea mai mult de 16 ani. Ceilalţi erau trei mălăi de vreo douăzeci, chiar mai bine. Puştiul pierdea teren şi-şi pierdea suflul. Tristan îl auzi pe unul dintre ei şuierând printre dinţi: „cioroi împuţit şi borfaş!”. Îl prinseră chiar în dreptul clădirii pe care se pregătea el să o deseneze. Unul îl înşfăcă de ceafă şi îi imobiliză braţele, iar ceilalţi doi începură să îi care şuturi. În mai puţin de 30 de secunde, Tristan le încasa în locul lui. Puştiul reuşise să o ia la goană şi să se facă nevăzut, profitând de uluirea celor trei la vederea cretinului de alb care intervenise.
Primul lucru pe care îl zări şi pe care avea să şi-l amintească fu încheietura subţire a unei mâini de femeie pe care se întrezărea conturul unei vânătăi şi o brăţară de argint cu o cheiţă care se balansa în aer… Avea o durere cumplită în regiunea gâtului şi a pieptului, dureri ceva mai suportabile în zona stomacului şi a braţelor şi îşi simţea capul gata să plesnească. Mâna cu brăţară îi tampona fruntea cu ceva care-i dădea o senzaţie de umed şi de rece. Închise ochii pentru că îl supăra lumina din ambulanţă şi îşi simţea şi pleoapele inflamate. Asta mi-a spus, când l-am interogat, la spital.
După socotelile paramedicilor avea vreo două coaste rupte, buzele sparte, ochiul drept şi arcada învineţite, mâna stângă ruptă cel puţin în două locuri şi nişte răni deschise la femur. Dar putea fi şi mai rău. Se temeau de o hemoragie internă. Cea care sunase salvarea fusese o prostituată care îl descoperise, zăcând inconştient pe caldarâm. Braţul a fost necesar să îi fie operat. Vreo trei zile a dormit, sedat fiind, ceea ce i-a prins bine, cum nu avea el răgazul să se odihnească. A rămas internat mai bine de două săptămâni.
Mâna cu brăţara avea să îl mai atingă însă şi nu doar cât a fost spitalizat. Pe măsură ce i se vindecau rănile, i se retrăgeau vânătăile şi se albea la faţă, asistenta, Helen, avea să descopere că era un tip atrăgător, iar Tristan că ea era nu doar o blondă senzuală, cu sâni impresionanţi, glezne subţiri şi cu şolduri mici, ci şi o fată cu foarte mult bun simţ şi cu o maturitate neaşteptată. Fişa personajului, pe scurt? Mamă alcoolică, tată şomer. Fusese molestată de îngrijitorii de la internatul unde fusese plasată de stat. Cred că atunci a fost pentru prima oară îndrăgostit. Când a aflat că o şi snopea în bătaie bărbatul ei legitim, inima i-a luat foc. „De câte ori ai fost lovită?” a întrebat-o. De unde să mai ţină minte? „Tristan puişor, eşti puţin cam naiv!”. Aşa a debutat idila lor. De încheiat s-a încheiat la fel de subit şi de imprevizibil cum a şi debutat: jumătate de an mai târziu, când Tristan i-a cerut să divorţeze şi să se mărite cu el, iar ea l-a refuzat. Era totuşi măritată cu un medic. Imprevizibil pentru puişorul puţin cam naiv, desigur.
Numitorul comun
Aveam o bănuială şi într-o zi l-am urmărit, într-una din peregrinările lui printr-o zonă nu tocmai idilică din Hackney. Câte or fi văzut şi străzile alea! A trecut prin dreptul unei clădiri cenuşii, dărăpănate, de vreo zece etaje, pe lângă un maidan unde se adunaseră băieţii care făceau graffiti să-şi împartă misiunile şi a luat-o pe o stradă lungă cu case din cărămidă de maxim un etaj, lipite unele de altele ca nişte cutii de chibrituri albe şi roşii. Nu prea aveam unde să mă ascund şi a trebuit să aştept, pitit după remorca unui camion, să ajungă la intersecţie şi să o cotească pe o altă stradă. Am grăbit apoi pasul ca să îl ajung din urmă. Imaginea uşilor din lemn putred şi scorojit ale caselor, a ferestrelor cu zăbrele, a sticlelor goale şi a hârtiilor, chiştoacelor şi capacelor de bere aruncate în drum, a emigrantei asiatice de braţele căreia atârnau doi copii de vreo patru cinci ani care zbierau ca din gură de şarpe, a bătrânului care împingea un cărucior de lapte, a prostituatei cocoţate pe nişte tocuri care arătau ca nişte pistoale şi care se aplecase să vomite lângă grilajul unei magazii peste care un artist al străzii inscripţionase cu vopsea vişinie un ditamai „Jesus loves you” şi a mea însumi, spionându-mi cel mai bun prieten, se închega în mintea mea într-un tablou sinistru, dintre cele pe care nu suportam să le văd nici în galerii. Mă încerca o tristeţe adâncă. Tristan s-a oprit în dreptul unui cinema de cartier al cărui zid era tapetat cu sute de postere lipite unele peste altele şi acolo s-a întâlnit cu un tip cum nu se poate mai dubios.
Nu pot să spun exact ce am văzut. Nu era nimic limpede. Şi n-am ştiut-o niciodată, doar am bănuit-o. O singură dată am îndrăznit să deschid subiectul, iar Tristan mi-a tăiat vorba şi mi-a spus categoric: nu îţi bate capul. Ce suspectam e că a fost o vreme intermediar între dealer şi alţi studenţi, dar nu puteam fi sigur şi atâta vreme cât consumam şi eu una alta ar fi fost de-a dreptul ipocrit să mă arăt intrigat sau îngrijorat.
Când nu luam nimic mă simţeam ca un muţunache de sticlă prins între ciocan şi nicovală. Sigur că totul ar fi fost mai simplu dacă m-aş fi făcut grădinar sau mecanic auto, ca tata. Dar mie mi-a trebuit să fiu artist şi era cam târziu să mă mai răzgândesc pentru că deja microbul intrase în mine. Mi se părea uneori, când mă puneam în faţa şevaletului, că toate statuile Londrei se holbau la mine zeflemitor. Toţi acei monştri sacri, toate acele capete de lorzi şi de episcopi şi de eroi, toate acele capete încoronate îşi ţuguiau buzele sincron şi mă scuipau în acelaşi timp. Tristan mă acuza că iau totul prea în serios, că trăiesc cu prea multă încrâncenare, că sunt prea fericit când sunt fericit şi prea căzut când sunt căzut, că ar trebui să am contacte cu lumea mai elastice… Şi încercam să am contacte mai elastice. Când fumam opium eram de-a dreptul omul de cauciuc.
Poate că avea dreptate, dar şi el era exact la fel… Ăsta era numitorul nostru comun, eram al naibii de sensibili şi de pătimaşi amândoi. Ştiu foarte bine ce simţea şi cum simţea, avea atacuri de panică de care încerca să se vindece construindu-şi în contrapunct un avatar gregar şi plin de vervă…
Parcă îşi făcea autoportretul pe ascuns, vorbind de mine, un autoportret de care nu vroia să ştie, pe care îl desena cu ochii închişi şi care era sortit întunericului. Mama lui i-a mărturisit într-o zi maică-mii că, uneori, când era mic, umbla prin somn.
(fragment din romanul Cutia Negră, apărut la editura Timpul, 2015)
(sursa foto: Time & Life Pictures)