Drumul spre casă

În satul lui Cosmin primăverile și toamnele sunt mai lungi și mai însorite pentru că se află într-o depresiune dintr-o zonă de deal, ferită deopotrivă de vânturile aspre din regiunile de câmpie, de ploile care se țin lanț din momentul în care încep să se îngălbenească primele frunze în zonele împădurile și de soarele fioros care încinge și pârjolește pământul odată cu primele zile ale lunii mai în podișurile acoperite cu lanuri de grâne. Sunt mulți pomi fructiferi și culturi de viță în preajma locului în care e construită clinica. Lumina apusurilor de noiembrie i-a părut întotdeauna cea mai spectaculoasă pentru că pictează cerul în toate culorile, iar unghiul în care soarele se situează față de pământ îi creează un culoar care o face să pară mai blândă și în același timp dramatică. E o lumină ascetică, aproape rece, o lumină străbătută de umbre și zvonuri ale unor lumi îndepărtate.

– Spune-mi ce-ai văzut, insistă Ţeposu, rânjindu-se. Trebuie să îmi spui. Nu se face aşa!

Îl zgâlţâi de braţ pe Cosmin care continua să tacă cu încăpăţânare şi să privească în gol, cu o mutră răvăşită.

– Bă, aşa eşti tu, eu îţi povestesc tot, îţi dau şi reviste cu poze, te-aduc aici să vezi cu ochii tăi cum stă treaba şi tu vrei să păstrezi totul pentru tine, nu te gândeşti şi la alţii! se oţărî Ţeposu dezvăluindu-şi dantura străpunsă de strungăreaţă.

Nici Cosmin nu ştia prea bine ce văzuse, n-avea decât 8 ani pe-atunci. Era biserica în care slujise cândva străbunicul lui. Lucrurile se amestecau în capul lui şi erau prea încâlcite ca să le poată descurca lesne. «Ţeposu», Claudiu, era un copil din vecini cu care Andrei bătea mingea în vacanţe. Irina, proasta satului, era mută, nu ar fi putut vorbi, chiar să vrea. Dar chiar şi-aşa mută tot scotea nişte sunete ca de cioară, în timp ce părintele, cu sutana sumeţită o cuprinsese de mijloc pe la spate. Cei doi se strecuraseră în biserică, fără să fie văzuţi de nimeni. Femeia de serviciu, care vindea şi lumânări la intrare, nu era acolo. Profitând de clar-obscurul din incinta lăcaşului, reuşiră să se strecoare până la altar şi acolo, prin gaura cheii uşii diaconeşti, spionară cu rândul ce se petrecea înăuntru. Lumânările pâlpâiau în spatele lor în dreptul icoanelor sfinţite pe care enoriaşii la pupau de zor la sfârşitul fiecărei slujbe, iar Cosmin le simţea chiar în ceafă ca pe o privire arzătoare şi încruntată a unui înger mâniat foarte. Îi era ruşine de fapta lui care nu-i mai părea o îndrăzneală, aşa cum socotise pe drum, ci o necuvenită agoniseală a unui secret înfricoşător care avea să-şi arunce umbra malefică asupra lui. Ţeposu îl îmbrânci ca să-i ia locul privilegiat de unde putea urmări scena din altar şi Cosmin se propti din greşeală cu mâinile chiar de uşa diaconească. Zgomotul îl făcu pe părinte să tresară şi să-şi revizuiască urgent ţinuta. Îl făcu semn Irinei să plece, iar aceasta râzând şi chicotind îşi trase pantalonii flauşaţi pe sub fusta de nailon înflorată, de căpătat, care atârna pe ea ca o zdreanţă pe un par şi o luă la goană pe uşa de care stătuseră lipiţi până în ultima clipă cei doi puştani. Nu mai apucară să se ascundă. Pe Ţeposu uşa îl dovi drept în nas. Văzându-i, proasta satului începu să zbiere, de parcă ar fi dat ochii cu Dracul şi se refugie în altar, într-un colţ, unde se lipi de perete cu genunchii la gură, dârdâind din toate încheieturile. Părintele, care nu-i zărise pe băieţi, se făcuse palid. Se aplecă să o ridice, cu grăbire, dar Irina nu se dădea dusă. Ţeposu îl trase pe Cosmin într-un ungher mai întunecos al bisericii şi se aşezară pe vine, ascunzându-se după scaune. Părintele începu să o tragă pe Irina de braţe cu toată forţa, apoi o înşfăcă de păr, încercând să o târască afară din altar. Alertată de zbieretele nebunei îşi făcu apariţia şi femeia de serviciu, care, văzându-l pe părinte cum se opintea să scoată diavoliţa de unde se aciuase, începu şi ea să strige, să se vaite şi să bocească, de-ai fi zis că e zi de înmormântare:

– Doamne, Măculiţa Domnului, ce nenorocire! A spurcat sfântul altar!

Speriat la culme de toată tevatura şi de ce avea să urmeze, Cosmin o zbughi la fugă, sub ochii holbaţi ai tuturor celor prezenţi. Ştiindu-se deconspirat, Ţeposu îi urmă exemplul şi o luă şi el la sănătoasa, împiedicându-se şi dărâmând un scaun. Atunci părintele dădu drumul cosiţelor Irinei care continua să ţipe şi să se tânguie şi se repezi spre musafirul nepoftit, încercând să-l înşface de turul pantalonilor, pomenindu-l pe necuratul cu năduf. Ţeposu reuşi abil să se sustragă şi se repezi în fugă spre ieşire, în timp ce popa continua să se spurce la gură, afurisindu-i pe rând pe băieţi, pe Irinuca şi pe femeia de serviciu pe care o trimisese acasă cu o oră înainte.

Trecuseră treizeci de ani de atunci. Chit că nu mai simţea în flama lumânărilor prezenţa niciunui fel de înger, nici mânios nici blajin, chit că devenise un ateu categoric, din acela de categorie grea, irecuperabil, se simţea responsabil faţă de Irina, dator să-i aline suferinţa… Acel secret monstruos îl legase de ea pe viaţă. N-ar fi putut să se prefacă nici o clipă că nu ştie prin ce-i fusese dat să treacă în tinereţe şi poate, chiar, de mult mai timpuriu. Oamenii ca Irina n-au nici o apărare şi nici o şansă, nicăieri în lume. Cei mai mulţi îi privesc ca pe nişte creaturi hibride, doar pe jumătate umane sau, mai rău, doar în aparenţă umane şi atunci îi tratează ca pe nişte jivine cu chip de om. Iar ortodocşii, mai ales, consideră că animalele n-au suflet. Ca şi cum sufletul şi discernământul ar fi totuna. Cei ca Irina trăiesc la periferia lumii şi n-au nimic al lor, nici măcar o identitate. Hainele sunt de căpătat, gesturile le sunt neînţelese sau greşit judecate, plânsul le e dispreţuit. Sunt priviţi cu un amestec de curiozitate şi repulsie, ba chiar cu frică şi superstiţie, când ei sunt, în fond, printre cei mai inofensivi dintre oameni.

Ca psihiatru trebuia să vadă multe prin gaura cheii, în clar-obscur, la lumina palidă a unor lumânări şi să înţelegă totuşi ceva… iar frica de a greşi un diagnostic, în loc să i se diminueze pe măsură ce căpăta experienţă şi vedea mai multe cazuri, i se amplifica.

Avusese din nou acel vis cu casa lui proprie, care avea, în somn, o aripă nefrecventată, care în realitate pur şi simplu nu exista şi pe care, o descoperea în vis, mirat şi înciudat că uitase de ea. De îndată ce regăseşte celelalte camere, începe să le cureţe, să aerisească, să şteargă praful depus peste obiecte de la ultima lui vizită din visul anterior. şterge praful şi curăţă acele alte camere. De data aceasta, când să se pună pe treabă, descoperă că una dintre încăperi duce spre o terasă plină de plante şi arbori exotici, unii dintre ei vechi de sute de ani.

Ajunse cu întârziere la clinică datorită traficului. Cu 10 ani în urmă când, proaspăt stagiar fiind, se angajase acolo nu făcea mai mult de douăzeci de minute pe drum. Acum îi lua, în zilele ploioase când se produceau cele mai mai blocaje, chiar şi câte o oră. Avea de gând însă să se mute de-acolo căci ideile lui în psihiatrie erau considerate prea excentrice, liberale şi chiar nerealiste de către medicii mai vârstnici care erau şefi de clinică, iar cei mai tineri profitau de pe urma faptului că, în loc să caute să-şi asigure cariera, Cosmin se chinuia să reformeze un sistem medical şi o şcoală de gândire pe care nici un om cu scaun la cap nu ar fi încercat să le conteste înainte de a fi căpătat un rang profesional suficient de înalt şi de stabil.

Drumul spre satul bunicilor a fost întotdeauna pentru Cosmin drumul spre casă. Ori de câte ori se apropie de pădurea pe care o străbătea în copilărie cu bicicleta, un fior de bucurie i se strecoară în piept ca un firicel jucăuş de lumină, care îi dezmiardă inima îmbătrânită prematur şi presară peste ea miresme de fân şi de cireşe coapte. Deşi în casa din deal nu mai locuieşte nimeni de mai bine de 15 ani, iar satul e părăsit de trei sferturi dintre locuitori, bucuria aceasta care îi ia cu asalt toate simţurile este de nedresat şi de neconvins că acel sat pe care el îl numeşte acasă nu mai există… A fost înghiţit demult de colbul timpului. Se duce în fiecare lună cu maşina încărcată de daruri pentru puţinii săteni care au mai rămas. Le aduce haine, seminţe de cultură luate din supermarket de la Bucureşti, unelte şi ce mai află că le e de trebuinţă de la o întâlnire la alta. Irinei îi aduce întotdeauna câte o rochie, celor 5 copii din sat le dăruieşte rechizite şi cărţi. Le-a adus şi două calculatoare la şcoală. Ca de obicei, trage pe dreapta înaintea podeţului de peste râul care străbate liziera pădurii şi se duce pe mal să fumeze o ţigare. E un ritual pe care îl săvârşeşte de ani de zile. Se gândeşte la ce înseamnă o ţară. Ţările aparţin ţăranilor… Sunt ale ţăranilor. Tăranii ţin întotdeauna de o un loc anume. Dar ce e o ţară pentru un citadin, pentru cineva legat de cultură, deci de un mediu virtual, şi nu de pământ şi tradiţii? El îşi iubeşte ţara pentru că se identifică într-un fel cu pământul. Să iubeşti înseamnă să fii, să te te simţi una cu lucrul sau cu fiinţa iubită… Dragostea destramă graniţele, toate granițele.

Odată întors la maşină, scoate din buzunarul de la piept al hainei de piele un pix şi își notează: acolo unde nu mai sunt ţărani nu mai sunt nici ţări. Îi alunecă ochii peste ultimele însemnări. Într-o bună zi o să scrie o carte, o să adune toate acele fraze dezlânate, aruncate pe foaie fără vreo legătură aparentă între ele într-o poveste cu un sens unitar. Era un exerciţiu care i-ar fi putut servi şi profesional. Dacă ar fi reuşit să găsească o cheie, un fir al Ariadnei care să pună în legătură între ele toate acele fragmente disparate, care să pună o ordine în devălmăşia de gânduri şi idei şi stări care l-au marcat suficient încât să simtă nevoia să le înregistreze, ar fi descoperit, poate, secretul conştiinţei.

Opri maşina chiar la troiţa din centru, unde se adunase, cu mic cu mare, tot satul. Cei cinci copii îi săriră de gât, chiuind şi se înghesuiră, care mai de care, să îi povestească aventurile prin care trecuseră de când se văzuseră ulima oară. De obicei juca cu ei şi o mică partidă de fotbal înainte de a face cale întoarsă spre Bucureşti. De data asta, însă, se simţea obosit. Avea de gând să le spună o poveste, pe care i-o spusese bunica lui pe când era de-o seamă cu ei. După ce descărcă portbagajul şi împărţi darurile, fu invitat la masă, în curtea unui gospodar în care amenajaseră o masă mare, ca de nuntă.

Irina şedea pe o bancuţă, pe prispă, în ograda coanei Constantina. Stătea cu mâinile în poală părând adâncită în gânduri. Purta ultima rochie pe care i-o cumpărase Cosmin. Pe peretele lateral îşi făcuse cuib o familie de rândunele. Zburau prin dreptul Irinei, ciripind, când masculul, când femela, dar ea părea să nu-i observe. ”Oare la ce se gândea, când se uita aşa în gol”? se întreba Cosmin. ÎI întinse un pachet, frumos ambalat şi legat cu fundă. Irina se bucură infantil la vederea ambalajului care sclipea îmbietor în lumina amiezii. O amuză teribil să desfacă funda. O făcu sul, cu grijă, apoi, cu aceeaşi bucurie, începu să mângâie ambalajul. Cosmin o ajută să-l dea la o parte, dar ea îşi face de lucru cu hârtia boţită, încercând să o netezească la loc şi o împătureşte cu migală înainte de a vedea rochia cea nouă. De data aceasta a primit şi o basma de mătase.

– Ia uite ce lucrușoare frumoase! Irino, zice coana Constantina şi o mângâie pe cap. Irina râde, ruşinată, şi îşi fereşte ochii cu mâneca.

Pomeţii obrajilor i-au căzut, părul i-a încărunţit, pielea feţei i s-a încreţit, iar mâinile îi sunt zbârcite, dar ochii i-au rămas ca de copil. Cosmin îi evită, la rândul lui privirea, temându-se că i-ar putea stârni amintiri dureroase. Irina trepidează, tălpile i se desprind de pe podea şi îi flutură în aer, deasupra solului, ca două aripi care parcă şi-ar lua zborul. Poate că totuşi nu-l mai recunoaşte. Puştanii vin în goană şi-ncep să tragă de el: ne-ai promis o poveste!

Stau toţi îngrămădiţi pe cele două trepte de la intrarea pe prispă, Cosmin şi copiii. Puştanii îi sorb din ochi fiecare vorbuliţă şi fiecare gest.

– „Un prinţ voise odată să afle ce este fericirea. A întrebat în stânga şi în dreapta, dar nimeni n-a ştiut să-i spună. Un înţelept i-a dezvăluit că va afla răspunsul atunci când va purta cămaşa unui om cu adevărat fericit. Prinţul a plecat atunci în lume în căutarea lui. A întâlnit în cale tot felul de oameni, care s-au declarat mai mult sau mai puţin fericiţi, dar nici unul nu s-a încumetat să spună că era cu adevărat fericit. Într-o zi de toamnă târzie, pe când străbătea marginea unei câmpii, prinţul auzi pe cineva cântând. Feciorul de împărat s-a oprit din drum, a ascultat apoi s-a dus la omul care cânta. A intrat în vorbă cu el şi l-a întrebat dacă era fericit. Cel întrebat i-a răspuns că da. Judecând după înfăţişarea lui smerită şi după haina ponosită de pe el, omul nu părea să fie unul din cei răsfăţaţi de soartă. Prinţului nu i-a venit să creadă că a dat peste insul pe care-l căuta aşa că l-a mai întrebat odată. Sărmanul l-a asigurat că era cu adevărat fericit. Atunci prinţul a urmat sfatul înţeleptului din ţara lui şi l-a rugat să-i vândă lui cămaşa pe care o purta. La care omul i-a răspuns cu părere de rău că nu avea nici o cămaşă de fel.”

***

O găsi pe Diana dormind în patul lui. O Diană de 30 de ani, proaspăt repatriată din Germania, îmbrăcată doar într-un furou negru din voal. Erau deja de două luni împreună şi începuse să-şi piardă speranţa că ea va ajunge să vadă în el un bărbat dezirabil. Nu va fi niciodată mai mult decât un simplu prieten cu care îşi permitea orice, inclusiv câte o partidă de sex, când şi când. Poţi comunica în nenumărate registre, îşi poţi bucuria de a fi apropiat de o altă fiinţă în multe feluri: sexul era şi el o formă de comunicare în fond. Se dezbrăcă şi el, aprinse o mică lampă de lectură, o sprijini de cartea de pe noptieră şi o privi cum doarme. Avea braţul drept îndoit sub cap. Buzele îi păreau încremenite într-un surâs. Cine ştie ce o fi visând?

Îşi luă în primire caietul cu însemnări şi începu să scrie:

„Ni s-a întâmplat tuturor, şi nu odată, într-o seară de mai sau de iunie, să ne prindă ceasul asfinţitului întinşi în pat cu o carte în mână. Cartea ne ţintuieşte în afara timpului, într-un prezent în care mintea se refugiază atunci când nu îşi găseşte un punct de sprijin în prezentul temporal. Cititul e cel mai simplu şi mai direct contact cu eternitatea, eternitate care nu e nicidecum timp infinit ci non-timp, dincolo-de-timp. Dacă laşi cartea din mână pentru o clipă şi stingi lumina, dacă te laşi, fie şi o clipă, în seama zvonurilor crepusculare, a zumzetului care vine din stradă amestecat cu umbrele din jur, realizezi imediat că te afli în centrul lumii. Pentru o asemenea experienţă trebuie să trăieşti într-un mare oraş şi anume într-o zonă foarte populată. În serile de mai şi iunie, când încă nu e foarte cald, e plin de copii. Dar scena se poate petrece oriunde şi oricând, pe o stradă din Algeria, din Argentina, din Franţa, din China. Copiii ţipă, se joacă, se ceartă, chiuie, se aude când şi când câte-o „tâmpito” sau „tâmpitule” sau câte un „mama, mama”. Sunt importante aceste cuvinte pentru că, în ultimă instanţă, ele sunt fundamentul existenţei mundane. Încarnată sau nu, prezentă sau nu, mama e dragostea necondiţionată faţă de bietul, nenorocitul, năpăstuitul de individ care suntem. Tot ce ne animă şi ne pune în mişcare gesturile adulte, actele, faptele omeneşti are legătură ori cu ”dorul” şi nevoia de dragoste necondiţionată – căci asta înseamnă mama – ori cu nevoia de a repara, de a înfrânge, de a surmonta diverse accidente de destin, de a supravieţui contactului cu ”tâmpenia”. Tâmpitul şi tâmpita sunt mijlocitorii unor accidente. Nu sunt nici ticăloşi (nu au intenţia de a face rău), nu sunt nici proşti virulenţi şi activi (dăunatori naturali), tâmpitul face rău fără să vrea şi e şi prost fără să vrea. Când suntem în sufletul lumii ştim că nu există decât mama şi accidente.

Chiar dacă lumea se va stinge complet, dacă va dispărea fără urmă înfulecată de întunericul unui univers care creează şi distruge fără preget, scena asta îi asigură eternitatea; chiar dacă lumea noastră omenească nu va mai exista în amintirea niciunei fiinţe, chiar dacă nu va mai fi nici o conştiinţă care s-o reproducă mental, care să o invoce.

Melancolia e totuna cu dragostea. Scindarea fiinţei între aici şi acum respectiv acolo şi atunci nu e operă a vieţii întrupate. Melancolia este însăşi expresia nevoii asidue, invincibile a individului de a se contopi cu o altă fiinţă. E o nevoie pe care n-o poate plăsmui nici un limbaj, nici o doctrină, nici o ideologie. Ea este. E preexistentă oricărui limbaj, oricărei doctrine. O ideologie nu poate decât specula ceea ce deja există sădit în fiinţa umană, ceea ce deja e corp şi front comun cu ea. O ideologie poate perverti, manipula, dar nu crea trăiri omeneşti, experienţe intime. În privinţa sufletului ne putem înşela, îl putem îngropa în mistificări, dar ceea ce ne face să îi percepem sau concepem existenţa e genuin, țâșnește din străfundurile noastre. Credinţa în existenţa sufletului e o nevoie vitală, e consubstanţiala naturii umane. Miturile cuplului sunt ale acestei fiinţe, limitate, condiţionate, însingurate care este omul. Chiar dacă sunt eşafodajul unor iluzii, e vorba de iluzii vitale. Până la urmă totul se reduce la dor, la acea foame a fiinţei de a ieşi din cercul de foc, din bula de aer, din petecul de pământ, din albia acvatică a singurătăţii.

Nu există dragoste solară, nu poţi izgoni durerea din dragoste, n-o poţi trece pe lista cursurilor facultative. Dragostea e melancolie pură pentru că nu e doar dorinţă, nu e doar căutare de sine, ci şi, dar mai ales, sete de nemurire, chiar dacă suntem muritori, tocmai pentru că suntem aşa. Dragostea e felul nostru individual de a spune că vrem să fim în viaţă şi în trupuri. Doar că ştim bine că asta nu poate dura la nesfârşit, temporalitatea ne striveşte fiinţa… ne-o umple de umbre. Opreşte-te din alergat o clipă, omule! De aceea îţi scriu un poem din centrul lumii, din nervul optic al singurătăţii, din pântecul melancoliei, ca să te rog să te opreşti, o clipă, din goana ta spre nu se ştie unde. Uită-i o vreme pe toţi cei cărora copilul din tine le-ar fi strigat ”tâmpitule!” pe o stradă, la o oră a crepuscului, într-un oraş din miile de oraşe ale lumii, într-o epocă din sutele de epoci în care copii s-au jucat în stradă. Ia o pauză. Respiră adânc. Fii! Doar fii! Spune ”mama” şi îţi vei da seama că războiul civil care se dă în tine poate ajunge la un armistiţiu. Femeia din tine care spune ”tâmpitule” îşi poate da mâna cu bărbatul care spune ”mama”. Nu e nimic freudian aici, că nu de o mamă anume în carne şi oase e vorba, ci de mama din fiinţa umană. Iertarea e opera acestei mame… e răsuflarea ei. Cum să iubeşti senin când există foame? Când există copii schingiuiţi, femei violate, femei îndrăgostite nevoite să îşi înfrângă dorinţele, iar prin femeie vreau să spun inimă? Refugiindu-te, îngropându-te în cazemata unei identităţi contrafăcute prin contagiune socială? Refugiindu-te de sine la periferia fiinţei, în acea zonă obscură în care poţi trăi liniştit iluzia izolării? Cum să ajungi la acel dincolo de suferinţă, lucid??? Hedonismul e o utopie infantilă… o utopie posibilă doar înaintea primului contact cu melancolia ”.

”Nu mi-a injectat nimeni în sânge melancolia, nici o experienţă şi nici o criză”, se gândea Cosmin. Era acolo, demult…, dintotdeauna. A simţit-o pentru prima oară când avea vreo 10 ani, într-o seară de vară, pe înserate, când zumzetul străzii, chiotele copiilor se amestecau cu umbrele din jur. Şi i-au dat lacrimile pentru că îi iubea imens pe toţi acei copii, iubea fără limite toate creaturile lumii şi toate aveau să se stingă într-o zi, să sufere, să fie victimele unor tâmpiţi şi orfanii unor mame.

”…Individul nu există, eul nu există… sunt simple ficţiuni ale subiectului. Eu sunt acei copii care aici şi acum, în Peru, în Rusia, în China, în Franţa se zbenguie în stradă la ceasurile serii şi chiuie şi aleargă şi se bucură sau se ceartă. Sunt toţi acei copii. Mama universală – nevirgină – suferă în mine pentru fiecare dintre ei, îşi face griji pentru fiecare dintre ei, bărbatul universal îşi doreşte prin mine toate dezmierdările posibile, femeia universală din mine nu încetează să se revolte şi să mârâie printre dinţi: ”tâmpiţilor”! Sau invers… Toţi aceşti oameni-zei au dreptate, sunt îndreptăţiti, toţi au motive, toţi au aşteptări şi ce e tragic e că toţi coexistă în fiecare dintre noi chiar şi atunci când vocea şi vrerea unuia este subordonată şi redusă la tăcere de vocea şi voinţa altuia.

Acesta este un poem fără nume. În centrul lumii avem toţi acelaşi nume: OM sau ANDROGIN. Nu există nume proprii, dar e de bine. Asta ne asigură şansa la nemurire. Pisicile sunt eterne. Brazii sunt eterni. Şi noi, oamenii am putea fi eterni dacă am trăi ca pisicile sau ca brazii. Noi suntem muritori sau nemuritori facultativ. Dacă vrei să trăieşti ca un nemuritor o poţi face. N-o să îţi stea în cale nici Pavel, nici Freud, nici Democrit. Dar nemuritorilor nu le e străină melancolia. Melancolia e a doua lor natură. Când înţelegi că nu e nimic personal în ceea ce simţi se face linişte”.

(fragment din romanul „Centrul Lumii”)

Foto: Ilinca Bernea